Domeniul construcțiilor și imobiliarelor a țesut zeci, poate sute, de povești în ultimii șapte-opt ani, cu averi câștigate peste noapte și pierderi la fel de mari provocate de criză și spargerea bulei. Unii au scos milioane dintr-un tun și i-au îngropat într-un proiect înghețat pe termen nedeterminat, dar refuză să-și asume pierderea. Cu toate acestea, sunt și jucători care au făcut profituri de zeci de milioane de euro anual și înainte, și după criză.
În piața imobiliară locală, în special din 2004 încoace, au intrat peste 100 de investitori străini mari și cel puțin tot atâția români și-au încercat norocul într-un domeniu în care se formase impresia că banii se câștigă foarte ușor și sunt pentru toți.Dacă ar fi să tragem însă linie acum, adevărații câștigători ai segmentului de imobiliare și construcții sunt o parte din companiile “de pe margine”, care au beneficiat de creșterea acestui domeniu și de avântul investitorilor.
Într-un top neoficial, compania franceză Lafarge Ciment este marele câștigător din piața locală de construcții al perioadei de boom a pieței imobiliare, producătorul de ciment realizând în intervalul 2004 – 2010 un profit cumulat net de 584 de milioane de euro.
Principalii competitori – Carpatcement Holding și Holcim România – au realizat în același interval profituri de 417 milioane de euro, respectiv 200 de milioane de euro. Astfel, se poate spune că din cele aproximativ 100 de miliarde de euro, cât a reprezentat piața construcțiilor în acei ani, 1,2 miliarde de euro reprezintă profitul net al cimentiștilor, de ale căror betoniere au avut nevoie atât proiectele de infrastructură, cât și mallurile, birourile sau blocurile de locuințe. După venirea crizei, deși cererea în domeniu a scăzut, companiile din această piață au rămas pe profit și chiar au bifat câștiguri consistente, în ciuda faptului că fabricile nu au mai lucrat la capacitate maximă.
Bani din uzinele făcute proiecte imobiliare
În special în anii 2006 și 2007, o serie de personaje locale aproape necunoscute au făcut averi din vânzarea unor foste fabrici din București. Cine își mai amintește acum de Ion Gheorghe și Alexandru Haiduc, cei mai mari acționari ai Companiei Industriale Grivița, firmă ce deținea un teren de 6 ha în nord-vestul Capitalei? Ei au încasat în 2007 câte 20 mil. euro la vânzarea terenului către grecii de la Bluehouse și israelienii de la Rosebud, care au plătit în total aproape 73 mil. euro (1.200 euro/mp) pentru un activ ținut “pe hold” de cinci ani.
Un alt om de afaceri despre care mai apare câte o știre prin presă la unu-doi ani, dar care a făcut avere din imobiliare este Corneliu Găvăneanu, acționar al firmei Metaltrade din Galați, care avea și fabrica Helitube din București, vândută în schimbul a 60 de milioane de euro belgienilor de la BelRom pentru dezvoltarea unui centru comercial.
Pe lângă aceștia, boom-ul imobiliar a fost speculat cel mai bine de Siminel Andrei, cel care conduce operațiunile din România ale grupului american NCH și care a vândut active de aproape 400 de milioane de euro pe maximul pieței în ceea ce privește prețurile.
La începutul anilor 2000, NCH cumpăra pe bandă rulantă spații comerciale, fabrici și alte afaceri la prețuri care și astăzi, după aproape patru ani de criză în imobiliare, par derizorii.
Spre exemplu, NCH a preluat controlul la Electroaparataj prin anul 2001, când firma era evaluată pe bursă la circa 5 milioane de dolari.
Șase ani mai târziu, terenul fostei fabrici din Pantelimon a fost vândut cu 60 de milioane de euro grupului austriac Real 4 You, care intenționează să dezvolte un mall pe terenul aflat acum lângă noul stadion Arena Națională.
Asemănător a fost modelul și pentru fabricile Tricodava și Electrotehnica din Drumul Taberei, vândute pentru 42 mil. euro, respectiv 30 mil. euro, în timp ce la terenul UMEB de la Politehnică NCH se asociase inițial cu AFI Europe pentru dezvoltarea celui mai scump mall din România, AFI Palace Cotroceni.
Înainte de începerea construcției, Siminel Andrei a decis să iasă din proiect pentru 78,8 milioane de euro și i-a lăsat pe israelieni să-și facă singuri mallul. Tot la începutul anilor 2000 NCH cumpăra foste magazine universale din diverse orașe ale țării pentru 2-3 milioane de dolari, când Carrefour făcea primii pași în Capitală, iar bucureștenii mergeau la mallul din Vitan ca la Disneyland. Puțini înțelegeau atunci ce transformări vor urma în comerțul românesc și ce explozie va fi în consum.
NCH a redenumit magazinele universale care au devenit o rețea de 15 centre comerciale cu numele Winmarkt și a găsit un grup italian căruia să i le vândă în 2008, înainte de căderea Lehman Brothers, pentru 183 mil. euro.
Principiul “money need darknsess” era cu rigurozitate aplicat înainte de criză de către majoritatea investitorilor imobiliari care se fereau să vorbească de sume și câștiguri, astfel că este greu de estimat profitul realizat de NCH din vânzarea imobiliarelor.
Dacă ar fi să comparăm aceste tranzacții cu evoluția prețului unei garsoniere din București, care în 2000 costa 5.000 de dolari, iar în 2007-2008 ajunsese la 60.000 de euro, e posibil ca NCH să-și fi înmulțit de 10 ori banii în acei ani.
Umbrărescu, 300 mil. euro din drumuri
Bani “să-i întorci cu lopata”, cum se spune în popor, au făcut și constructorii în ultimul deceniu, dar în special din proiectele de infrastructură, unde se lucrează mai mult cu statul.
“Perlele” lui Dorinel Umbrărescu Spedition UMB și Tehnostrade au avut profituri cumulate de 300 mil. euro în perioada 2004-2010, în timp ce Nelu Iordache a făcut profit de 75 mil. euro la Romstrade în aceeași perioadă.
Nu doar românii au făcut bani din drumuri, ci și americanii de la Bechtel și subcontractorul său Enka din Turcia, constructorii Autostrăzii Transilvania, care au construit tronsonul Gilău – Câmpia Turzii la un cost de record de 23 de mil. euro per kilometru și și-au trecut în conturi în acea perioadă un profit de aproximativ 35 mil. euro fiecare: 70 mil. euro în total, fix trei kilometri de autostradă scumpă.
Citiți materialul complet în revista Business Construct