Nu mai știu câți ani aveam, unde și care a fost primul meu film. Cert este că locuiam pe bulevardul Dinicu Golescu, vis-à-vis de intrarea în Gara de Nord și mama-mare mă ducea încă înainte de a învăța să citesc (îmi șoptea ea subtitrările) mai ales la cinema Feroviar. Cândva, prin anii ’60, acesta se afla la intersecția dintre Calea Griviței și Buzești. Sală cu balcon, scaune scârțîitoare de lemn, miros de dușumea dată cu petrosin și băieți discreți cu un-bilet-în-plus la intrare (dar eu nu aveam treabă cu ei). În colț era librăria Ion Luca Caragiale, de unde mi-am cumpărat seria cartonată a romanelor lui Dumas și pe cele istorice din colecția “Cutezătorii”. Alături de cinematograful Feroviar era însă un Atelier Foto, unde aveau de vânzare fotografii (un leu bucata) cu aproape toți actorii străini pe care-i vedeam prin filme. La câte înghețate n-am renunțat în schimbul unei fotografii cu “Frații corsicani” sau “Winnetou”… devenită peste ani o frumoasă colecție. Ea era completată, pe măsura bugetului alocat înghețatei, la bufetul din Gara de Nord, unde aveau gumă de mestecat (lame) cu poze mici alb-negru cu “Sfântul” (celebrul serial de sâmbătă seara cu Roger Moore, când țara întreagă era pustie pe stradă), dar și color, tot în format 4,5 pe 7 cm, cu diverși actori.

Revin la cinema Feroviar, din care mulți ani am mai regăsit doar ruina zidurilor exterioare, iar acum nici pe acelea. Ce filme-am mai văzut acolo, mai ales după ce luam un zece la școală. Gérard Barray (despre care un tânăr vânzător dintr-un mare magazin de specialitate parizian al anului 2010, situat pe bulevardul Saint Michel, nu auzise) era idolul meu absolut: “Cei trei mușchetari”, seria cu “Pardaillan”, seria cu “Scaramouche”, seria cu “Surcouf”, seria cu “San Antonio”… ce să mai vorbim. Jean Marais îmi plăcea mai ales în seria “Fantomas”, dar în “Cocoșatul”, chiar dacă duela bine, parcă era prea-nu-știu-cum. Fiind elev, nu am avut voie să intru, chiar și cu mama de mână, nici la seria cu “Angelica, marchiza îngerilor”, nici la “Moll Flanders”.

Nu mai știu de ce și cum, dar la cinema Marna, care era imediat după colț, pe calea Buzești, ai mei nu prea m-au dus și nici la cinema Dacia, acolo unde, peste mulți ani, Mircea Daneliuc avea să filmeze cu Gheorghe Dinică și Coca Bloos “Patul conjugal”. “Feroviarul” era, deja, doar o tristă ruină.

Era o lume întreagă acolo, chiar lângă Piața Matache, de unde mama-mare cumpăra găini vii, le decapita în spatele blocului, le “ciupălea” (adică le curăța de pene) singură și apoi făcea o supă limpede cu tăieței cum poate doar în câteva gospodării din Ardeal, cu greu, s-ar mai putea găsi astăzi. Astăzi, în acele locuri au intrat excavatoarele. Majoritatea ruinelor ce-au mai apucat să fie fotografiate înainte de asaltul buldozerelor par insalubre, mizere, țiganizate …, dar atunci era o lume poate mai curată și mai cinstită decât ne-am putea-o noi imagina. Unele case, care nu știu dacă vor fi iertate și restaurate, continuă să mărturisească un stil, o noblețe, un farmec, o istorie demult apuse.

Păcat și trist. Calea Griviței, colț cu Buzești și cu labirintul din jurul Pieții Matache, ar fi putut fi un down-town, un vieux-ville pietonal, comercial, festiv, monden, boem, cum Bucureștiul nu are și ar fi meritat să aibă.