Născut la 4 aprilie 1941 în Borzești, jud. Bacău, Viorel Savin a debutat cu proza „Contrapunct” în revista „Ateneu” nr. 9, 1969. Debut scenic: „Proprietatea dumneavoastră”, la Teatrul Popular de Comedie din Slănic Moldova, 1973. A publicat mai multe volume de teatru, versuri, eseuri.
– Ei, Cinesunte!…
Sări speriată în picioare, alături de pat. Se luminase bine de ziuă. Pierre era foarte furios și ea nu înțelegea de ce: pentru că dormise prea mult?, pentru că se culcase îmbrăcată? – de unde să fi luat pijamale?! -, sau pentru că nu mâncase nimic din platoul cu mâncare de pe masă? Înghițind în sec, abia în acel moment observă o bucată rumenă de pui prăjit în ulei și câteva felii zdravene de pâine. Suporta cu stoicism torentul de consoane și de vocale accentuate agresiv în limba aceea pe care nu o înțelegea, de către omul în preajma căruia… nu își putea explica de ce se găsește.
Vorbind încontinuu, fără să îi pese dacă ea îl înțelege sau nu, Pierre se duse la dulapul cu haine și îl deschise brutal. Scoase dinăuntru o curea pe care i-o aruncă în brațe, făcându-i semn să se încingă. Trase din spatele dulapului o mătură cu coadă, pe care o lăsă să cadă la picioarele ei în timp ce turuia instrucțiuni numai de dânsul înțelese. Apoi înșfăcă de pe masă platoul cu mâncare pe care ea apucă să vadă din fugă și o farfurie plină cu tocană de legume și, ieșind vijelios, izbi ușa cu gestul cabotinului care joacă gros „scena furiei”.
În urma lui, mai mult intuind, căci nu pricepuse mai nimic din ceea ce se pare că el îi cerea să facă, fata trecu la treabă. Își încinse cureaua – se privi în oglindă, nu arăta rău: cămașa bărbătească strânsă pe mijloc ca o rubașcă rusească îi evidenția sânii! –, strânse patul făcând pilota val și lipind-o de perete, căută în dulap, găsi o cuvertură pe care o întinse deasupra și, nereușind să dibuie nicio față de pernă în mormanul de bulendre din burta dulapului imens, puse peste cuvertură perna neînfățată. Făcu un pas în spate și evaluă rezultatul din priviri: era mulțumită. Dar, din senin, un val de căldură intensă îi porni de la subsuori, îi răbufni impetuos pe sub urechi și îi ajunse la rădăcina părului unde se transformă în picături lipicioase de sudoare. Starea de amețeală, provocată și de crampele care îi comprimau drastic stomacul, o determină să se sprijine de marginea mesei.
„…la naiba, mi-e rău de foame…!”
Ridică de jos mătura cu coadă și porni să deretice camera începând, de la ușă către dreapta, cu noianul de pânze de păianjen țesute pe la colțurile pereților și prin ascunzișurile dintre mobilă și aceștia. Pânzele, unele splendide în formele și în ingeniozitatea cu care fuseseră țesute, altele, migălite cu aceeași pricepere, dar deja îmbătrânite, încărcate cu resturi uscate de insecte și de praf, confereau camerei un ambient sinistru, generator de sugestii neliniștitoare cu privire la pericole iminente… Se aruncă cu îndârjire, dar și cu satisfacție crescândă, distrugându-le, asupra măiestrelor și periculoaselor alcătuiri diamantine, – asociindu-și inconștient acțiunea cu cine știe ce porniri ascunse în adâncul ei.
Înspăimântați de catastrofa abătută asupra lor, rămași fără locuințe și fără capcanele ce le asigurau supraviețuirea, păianjenii alergau cu disperare în toate direcțiile. Fata le interpretă alergările haotice ca fiind căutări parșive ale pedepsitorului, – căutări disperate, răzbunătoare, dar și misterios coordonate. Și cum acolo, și în acel moment, pedepsitorul era chiar ea, se simți grav amenințată de ființele perverse, lașe și mizerabile.
Aproape amețită de satisfacție lovea rapid, puternic și din cele mai neașteptate poziții cu latul măturii în peretele de lemn, vânând păianjen după păianjen, indiferent de alură și de mărime, nedându-le nicio șansă de a se salva. Alinându-și cine știe ce frustrare din subconștient, picta ca în transă pereții cu mici pete maronii; lovea strategic cu mătura în direcția de alergare a insectelor, ucigându-le cu satisfacție divulgată doar de rânjetul ce îi încremenise pe figură. Nu numai că nu voia să își stăpânească pasiunea inexplicabil întreținută din interior, dar chiar după ce zdrobise și păianjenul uriaș care țesea botul căscat al șarpelui împăiat de pe perete – pe acesta îl ucisese ultimul; de ce? – , continuă să caute cu priviri rătăcite, peste tot. – Impusese banalei acțiuni de curățenie un caracter teribil de personal.
După ce făcu un ultim tur al camerei, se opri în fața oglinzii.
Își cercetă pe rând obrajii transpirați și îmbujorați de efort, ochii-i sticlind de neîndurare, gura pungită, părul lăsat în voia lui pe umeri, ținuta…!
Privindu-se, se emoționă până la spaimă și se stăpâni cu greu să nu îi strige necunoscutei din oglindă:
– Dar tu: cine ești? De ce te tot ții după mine?…
Un zgomot prelung din intestine, însoțit de crampe, o făcu să uite de războinica prost îmbrăcată care o privea cu ochii măriți întrebător: avea senzația că vietăți mici, cu gheare ascuțite, îi alergau bezmetic prin stomac, inducându-i o stare de leșin.
Încercând să uite de foame se aplecă și trase cu mătura praful și gunoaiele de sub pat, de sub dulap și de pe sub masă. Strânse gunoiul grămadă în mijlocul camerei și improviză dintr-o broșură publicitară aflată pe pervazul ferestrei, un făraș. Împachetă gunoiul în mijlocul mototolului de hârtie, puse mătura unde văzuse că îi era locul – după dulap! – și ieși în camera alăturată.
Bătrânul aflat tot în fața televizorului deschis tocmai își căsca gura ca să primească de la Pierre o lingură cu supă. La auzul ușii deschise își întoarse capul. Pierre, ridicându-și la rându-i privirea către ea greși și îi răsturnă conținutul lingurii pe obraz. Amuzat de întâmplare, bătrânul începu să scandeze cu glas tocit și subțire:
– Cinesunte! Cinesunte! Cinesunte…!
Pierre se răsti la el, făcându-l să tacă. Apoi repezi către fată un val de vocale și de consoane destul de armonios îmbinate, – sub forma unei întrebări.
Neînțelegând ce dorește, fata îi arătă mototolul de hârtie în care adunase gunoiul.
Țâstuind nemulțumit, Pierre șterse urmele de supă de pe fața și gâtul bătrânului cu un prosop, puse farfuria cu lingura înăuntru, pe televizor și, luându-i gunoiul din mână o împinse afară, pe culoar. Ținând-o de umăr, o dirijă spre terasă, deschise ușa și îi arătă tomberonul pentru resturi. Aruncă gunoiul înăuntru – se pare că din nou îl supărase ceva –, apoi, fără a-i slăbi umărul, o împinse în bucătărie, care era mobilată simplu: cu aragaz, chiuvetă și masă pentru preparat alimentele, pe peretele din dreapta – cel care nu avea fereastră -, cu un frigider uriaș cu congelator, pe colțul dintre ferestre și cu un dulap pentru vase pe peretele pe care era montată ușa. În mijloc trona o masă de lemn vopsită albastru, pe care se afla platoul cu mâncare confiscat de Pierre. Lângă platou lucea leșiatic un castron de porțelan alb, plin ochi cu supă.
Pierre o invită să mănânce, vorbindu-i în limba lui iute și rârâită, iar fata îi răspunse recunoscătoare, în limba română, zâmbindu-i cu toată fața:
– Vă mulțumesc, domnule…!
Pierre intui ce îi spune și, făcând o grimasă de refuz, își ridică brațul, oprind-o. Apoi ieși, trăgând ușa în urma lui, cu zgomot.
Simțind că leșină dacă nu pune imediat ceva în gură, fata se repezi asupra cărnii pe care începu să o devoreze, smulgând îmbucături mari dintr-însa. Din când în când mușca și din pâine, – direct, fără să folosească cuțitul. După ce înghiți șerpește mai mult de jumătate din bucata de friptură de iepure, plus o parte din dărăbul de pâine, mâncarea i se opri în gât; și nu numai că o împiedică să înghită, ci și să respire. Înhăță castronul și, transformându-l ad-hoc într-o stacană cu apă de băut, începu să îi soarbă conținutul cu înghițituri mici, la început foarte dureroase…, însă ușor, ușor, esofagul i se eliberă, i se relaxă și putu respira normal.
Răsfiră cu furculița tocănița de cartofi, gustă puțin și din ea, apoi își drese gustul mușcând din nou din friptură. Sorbi încă puțină supă direct din castron și se opri: se săturase.
Adună cu palma firimiturile răspândite pe masă, le scutură lovindu-și palmele deasupra platoului cu resturi de mâncare și se duse la fereastră să cerceteze priveliștea din partea opusă camerei în care dormise.
Până la capătul privirii, acolo unde se întrezăreau perdele de copaci ce ascundeau clădirile unei ferme așezate pe un grind ce tăia orizontul, se întindea o câmpie mlăștinoasă cu pâlcuri mari de stuf, vălurite de vânt, crescute printre mari chelbe de apă lucitoare.
Unul dintre pâlcurile compacte de stufăriș explodă către cer în soarele după-amiezii câteva zeci de păsări de baltă, care apoi se adunară în stol și, bătând aerul cu aripile repede, repede, dispărură ca niște bondari uriași, virând scurt, într-un alt pâlc de stuf. Frumusețea priveliștii îi tăie răsuflarea.
Printr-un ciudat capriciu al memoriei prin fața ochilor îi fulgeră imaginea unui banner uriaș din colțul căruia, prin spatele textului „DELTA ROMÂNIEI”, exploda către cer un stol de păsări de baltă.
„…înseamnă că eu vorbesc românește…!?” își spuse. „…este posibil, oare, să fiu româncă…?!”
Vocea răgușită a lui Pierre, care o strigă de pe culoar, îi întrerupse reveria:
– Cinesunte!
Se întoarse de la fereastră și se grăbi să curețe masa.
Intrarea lui o surprinse în timp ce se îndrepta cu platoul spre chiuvetă ca să îl descarce. Pierre i-l smulse din mâini și îl răsturnă cu zgomot în cuva chiuvetei, reproșându-i ceva foarte grav, dovedit fără drept de apel de o cârpă albă înfășurată pe degetul lui arătător și înnegrită bine în dreptul buricului acestuia. O prinse de cot și o împinse pe culoar, ducând-o mai mult pe sus în camera în care dormise. Când trecură prin camera bătrânului, acesta icni vesel și, aparent, nemaipomenit de fericit:
– Cinesunte! Cinesunte! Cinesunte! Cine…!
Pierre se răsti la el.
Bătrânul tăcu și se ghemui în scaun.
Abia intrați în camera unde ea făcuse curățenie, Pierre o îmbrânci spre pat și, strigând propoziții scurte, dramatic accentuate, începu să își treacă demonstrativ degetul arătător peste tăblia mesei, pe suprafața oglinzii, pe tocurile ferestrelor, după care și-l ridică în aer și, aproape băgându-i-l în ochi, îi arătă recolta de praf.
„…mă ceartă doar din pricina prafului?…” se întrebă.
Îl privea drept în față cu ochii în lacrimi, și deodată își împreună palmele și, și le ridică către el.
Surprins de efectul demonstrației sale, Pierre deveni nesigur. Situația era… de-a dreptul caraghioasă. Ocoli privirea rugătoare a fetei și își coborî degetul arătător în podul palmei stângi, în mijlocul căreia și-l șterse demonstrativ. Apoi, furios pe propria-i stinghereală, o aținti cu degetul curățat de praf și o anunță rece, cu extremă fermitate…, ceva! Pentru o necunoscătoare a limbii franceze, precum era fata, acel „ceva” se constitui ad-hoc într-o adunare agresivă de sunete. Dar, numai atât. Fiindcă, înregistrând din spusa lui doar intonația ostilă, fata îi răspunse în limba română, cu efect aiuritor asupra înțelegerii lui:
– Nu știu ce vreți de la mine. De fapt, ce doriți să fac?
Îl privea intens, printre lacrimi, așteptând de la el propunerea unei căi rezonabile de comunicare: doar el, dintre ei doi, era cel matur și cu experiență!
Depășit, evident, de situație, Pierre își frământa pumnii, alergându-și în tăcerea jenantă privirile peste scândurile dușumelei. În liniștea incomodă fata emise în șoaptă, cu prudență, un „Eiii!…” prelung și blând. După ce îi captă atenția, se aplecă în față cu ochii larg deschiși, cu palmele alăturate întoarse în sus și cu buzele deschise a nedumerire-întrebare.
Privind-o, Pierre îi pricepu tentativa; și realiză instantaneu că nu se puteau înțelege altfel decât la nivelul celor mai simple gesturi, însă fără emoții, – care cereau cuvinte speciale pentru a fi înțelese. Îi indică deci, cu un gest autoritar, să nu se miște din loc și ieși din cameră vorbindu-și în barbă, vizibil nemulțumit. De data aceasta lăsă ușa deschisă.
În scurtă vreme se întoarse cu un lighean alb, plin cu apă, pe care îl trânti jos, lângă masă. Apoi, smuci ușa dulapului și trase afară un cearșaf albastru, plușat, pe care începu să îl rupă în bucăți mari. Făcu mototol cârpele obținute, mimă, fluturându-le colțurile prin aer, ștergerea prafului de pe mobilă, de pe jos, de pe suprafața oglinzii dulapului…, după care i le aruncă la picioare.
De data aceasta fata îi zâmbea, înclinându-și în mod repetat fruntea, semn că înțelegea perfect ce se dorea de la dânsa. Dar Pierre, încă neîncrezător și cu expresie amenințătoare pe figură se împunse cu degetul arătător în piept, apoi, fulgerând-o cu privirea și-l întoarse către ea, pronunțând sacadat și imitând reculul unui revolver:
– Bum, bum, bum!…
Fata îl aprobă cu candoare:
– Da, da…!
Neconvins pe deplin de reușita demersului său primitiv, Pierre o amenință cu pumnul strâns. Apoi, enervat de modul în care el însuși complica lucrurile, ieși trântind ușa.
„…așa deci: sunt servitoare! Dar…, de ce nu îmi amintesc când m-am angajat?”
Dădu din mână a lehamite și se apucă să șteargă praful. Lustrui cu atenție suprafețele de lemn și de sticlă din cameră, – inclusiv elementele de metal ce compuneau diversele accesorii de sprijin, de culisare sau de închidere ale acestora. Nu se putu abține să nu observe cu aer dezaprobator că, pentru a da impresia „de curățenie și de frumos”, cineva cu minte nu prea multă unsese suprafețele de lemn cu ulei de bucătărie. Cu timpul, mai ales la îmbinări, praful se acumulase, se pietrificase și prinsese luciu. Fu nevoită să se folosească de catarama unei curele găsită în dulap pentru a-l disloca în așchii, și de o cârpă umezită și foarte bine stoarsă, pentru a-i îndepărta cât de cât urmele.
Deși se concentra asupra fiecărui gest pe care îl făcea, încercând să își ocupe mintea cu găsirea unor soluții pentru rezolvarea a tot felul de probleme neînsemnate, întrebări „grele” îi tăiau respirația cu apariția lor, dar și cu logica cu care i se impuneau:
„…să mă fi răpit bruta asta…?! …Cu ce scop? …Dar, de fapt…, cine sunt?… Ce sunt?… Și… care-i numele meu?…”
Încerca să se mențină în prezentul în care se trezise; și să și-l accepte. Intuia că numai astfel își putea conserva un viitor apropiat confortabil. Însă era peste puterile ei să se opună sau să răspundă cu variante de soluții gândurilor care o asaltau. Sfâșiată de îndoieli, neputincioasă, se lăsa în voia lor.
„…trebuie…! Trebuie să scap!…” își spunea de fiecare dată când rațiunea îi demonstra că a dat din nou peste o fundătură.
Spre seară, abia de mai putea ține între degete catarama cu colțul căreia fusese nevoită să scobească jegul întărit de peste tot: de pe tăbliile patului, de pe la încheieturile dulapului, de la îmbinările cercevelelor ferestrelor cu sticla… Masa o lăsase la urmă. Îi răzui suprafața folosind marginea cataramei ca pe un șpaclu, apoi o șterse cu o cârpă uscată, făcând mișcări largi, circulare. La urmă nu folosi cârpă umedă, întrucât apa din lighean, întrebuințată la definitivarea curățeniei tocurilor ferestrelor și a ușilor dulapului, devenise gri la culoare. Strânse cârpele ghem, le aruncă în lighean, îngenunche și începu să spele pe jos.
Freca scândurile dușumelei cu conștiinciozitate și în același timp nu își putea reprima uimirea că, de fapt, ea cunoștea, și încă în detaliu, cum trebuia să procedeze în atare situație: mai întâi clătea cu multă apă o suprafață potrivită din podea, apoi zvânta suprafața spălată cu aceeași cârpă, – dar bine stoarsă. Dacă, răsucind-o zdravăn în mâini, storcea cârpa încă o dată și ștergea scândurile, acestea rămâneau aproape uscate și gălbui.
„…oare asta să fi făcut mereu?…”
Fragment din romanul „Cinesunta. Fata cu trecutul amputat”, în curs de apariție la editura la Junimea