Camilla Läckberg s-a născut în 1974. Înainte de a deveni cea mai populară scriitoare suedeză de romane polițiste, ea a lucrat mai mulți ani ca director de marketing și product manager. Înscrierea la un curs de creative writing i-a schimbat destinul.

Cioplitorul în piatră este al treilea titlu dintr-o serie de șapte romane (Seria Fjällbacka) ce s-au bucurat de un succes enorm de piață și de o presă foarte bună. Această serie este în curs de publicare în peste 30 de țări.

Capitolul 13

Morgan văzuse polițiștii venind, apoi plecând mai departe. Dar nu își pierdu vremea gândindu‑se ce treburi avuseseră aceștia în casa părinților săi. Nu era genul care să cugete îndelung.

Se întinse. Era după‑amiază târziu și stătuse în fața computerului aproape toată ziua, ca de obicei. Mama lui își făcea griji cu privire la modul în care avea să‑i fie afectată spinarea, însă el nu găsea vreun motiv de‑a se alarma înainte ca vreun lucru să se și petreacă. Firește că spatele începuse să i se cam încovoaie, dar nu îi provoca vreo durere. Atât timp cât problema nu era decât legată de înfățișare, creierul său nu o procesa. Pentru cineva care oricum nu era normal nu mai conta dacă era și un pic cocoșat.

Era o ușurare să poată sta în liniște și pace. Acum că fata nu mai era, elementul perturbator dispăruse. Chiar nu o plăcuse. Deloc. Mereu intra să‑l deranjeze atunci când era cufundat mai tare în muncă, și se prefăcea că nu‑l aude când îi spunea să plece. Celorlalți copii le era teamă de el. Se mulțumeau să‑l arate cu degetul pe la spate, de puținele ori când se făcea văzut în afara pereților casei. Însă nu și ea. Ea tot venea nepoftită, cerând să i se dea atenție și refuzând să se sperie când el îi vorbea pe‑un ton răstit. Uneori fusese atât de frustrat încât stătuse acolo, țipând, cu mâinile peste urechi, în speranța că asta avea să o facă să plece. Însă fata doar râdea. Așadar, era grozav că nu avea să se mai întoarcă. Niciodată.

Moartea îl fascina. Ceva din finalitatea acesteia făcea ca mintea să‑i fie preocupată de moarte, în toate formele sale. Jocurile lui preferate erau cele în care apărea moartea. Sângele și moartea.

Uneori îi trecuse prin gând să‑și ia viața. Nu neapărat fiindcă nu mai dorea să trăiască, ci mai degrabă pentru că voia să vadă cum era să fii mort. În trecut, el își făcuse cunoscute intențiile. Le spusese verde­n față părinților că se gândea să se omoare. Doar așa, pentru a le împărtăși informația. Însă reacțiile lor îl făcură, de atunci, să păstreze pentru sine gândurile de acel gen. Avusese loc un scandal monstru, urmat de vizite și mai dese la psiholog, iar în aceeași perioadă, părinții – sau mai degrabă mama – începuseră să stea neîncetat cu ochii pe el. Lui Morgan nu‑i plăcuse asta.

Nu înțelegea cum de se temeau cu toții de moarte. Toate sentimentele de neînțeles pe care păreau a le avea ceilalți oameni deveneau mai intense și mai considerabile de îndată ce se aducea vorba despre moarte. Chiar nu putea înțelege asta. Moartea era o stare, la fel ca și viața. De ce‑ar fi fost una mai bună decât cealaltă?

Și‑ar fi dorit, mai presus de toate, să fi fost de față atunci când au tăiat‑o pe fată, la ancheta post‑mortem, să‑i fost îngăduit să privească. Să vadă ce anume găseau oamenii așa de terifiant. Poate că răspunsul s‑ar fi arătat în momentul în care ar fi desfăcut‑o. Poate că s‑ar fi arătat pe chipurile oamenilor care o tăiau.

Uneori visa că se afla chiar el întins într‑o morgă. Pe o masă rece din metal, cu nimic care să‑i ascundă trupul gol. În vis, vedea scânteind oțelul chiar înainte ca medicul legist să efectueze tăietura dreaptă, de‑a lungul toracelui său.

Însă nu dezvălui nimănui acele gânduri. Atunci chiar că l‑ar fi crezut complet nebun, nu doar diferit, etichetă cu care se obișnuise să trăiască de‑a lungul anilor.

Morgan se întoarse la codul de pe ecranul computerului. Îi plăceau calmul și liniștea. Era grozav că fata dispăruse.

Lilian deschise ușa înainte ca ei să apuce să bată. Patrik bănui că femeia îi pândise încă de‑atunci când plecaseră. În hol se afla o pereche de pantofi care nu fusese acolo înainte, iar Patrik își imagină că îi aparținea prietenei lui Lilian, Eva, cea care venise pentru a‑i fi suport moral.

– Așadar, spuse Lilian. Ce‑a avut de zis în apărarea sa? Putem încheia acum raportul, ca să‑l puteți lua la secție?

Patrik inspiră adânc.

– Am vrea să stăm un pic de vorbă cu soțul dumneavoastră, înainte de‑a merge mai departe cu o reclamație. Încă mai există câteva lucruri ce par neclare.

Văzu, pentru o clipă, cum fața îi fu străbătută de nesiguranță, dar femeia își recăpătă de îndată expresia războinică.

– Nici nu intră în discuție. Stig e bolnav. Se odihnește în pat, la etaj, și în niciun caz nu poate fi deranjat.

O urmă de nervozitate păru a‑i altera vocea. Patrik văzu că, la rândul ei, Lilian uitase de Stig ca potențial martor. Așa că era cu atât mai important să le fie îngăduit să stea de vorbă cu el.

– Din nefericire, nu avem de ales. Sunt sigur că ne poate primi un minut sau două, spuse Patrik cu cea mai autoritară voce posibilă, scoțându‑și în același timp și haina, pentru a‑și accentua intențiile.

Lilian era pe cale de‑a deschide gura pentru a protesta, când Gösta rosti, pe cel mai oficial ton polițienesc al său:

– Dacă nu ne este permis să vorbim cu Stig, am putea considera asta drept obstrucționare a justiției. Nu ar da bine într‑un raport oficial.

Patrik se îndoi că afirmația colegului său avea să fie valabilă pe termen lung, însă ea păru să aibă efectul dorit asupra lui Lilian, care se îndreptă cu pași repezi spre scări. Când aceasta dădu impresia că avea de gând să‑i însoțească la etaj, Gösta o apucă zdravăn de umăr.

– Mulțumim, ne descurcăm singuri.

– Dar…

Clipi repede, încercând să găsească o altă obiecție întemeiată, dar într‑un final se dădu bătută.

– Ei bine, să nu ziceți că nu v‑am prevenit. Stig nu se simte bine, iar dacă starea i se va înrăutăți fiindcă ați dat voi buzna și‑ați pus o sumedenie de întrebări, atunci…

Vorbele îi rămaseră în aer, în vreme ce polițiștii urcară la etaj. Camera de oaspeți se afla chiar la stânga și, cum Lilian lăsese ușa deschisă, nu fu greu să‑l găsească pe soț. Stig stătea ghemuit în pat, însă era treaz și întoarse nerăbdător capul spre ușă. Fără îndoială auzise că polițiștii erau în drum spre etaj, judecând după cât de bine se auzea venind dinspre bucătărie vocea agitată a lui Lilian. Patrik intră în cameră înaintea lui Gösta și fu nevoit să se abțină din a icni. Bărbatul care stătea întins în pat era într‑atât de fragil și vlăguit, încât oasele păreau a‑i ieși în relief de sub cuverturi. Obrajii îi erau supți, iar pielea avea o tentă cenușie, nesănătoasă. Părul îi albise prematur, făcându‑l să arate cu mult mai în vârstă decât era. În cameră domnea o miasmă de boală, iar Patrik trebui să‑și înfrâneze dorința de a respira doar pe gură.

Ezitând, el întinse mâna spre Stig, pentru a se prezenta. Gösta făcu la fel, apoi căutară din priviri un loc unde să se așeze în cămăruță. Le părea mult prea supărător să stea tronând asupra lui Stig, care se afla pe patul de suferință. Stig ridică o mână cenușie, făcând semn către marginea patului.

– Din nefericire, doar atât vă pot oferi.

Vocea îi era secătuită și plăpândă, iar Patrik fu din nou șocat de starea de extenuare în care părea să se afle. Bărbatul acela era mult prea bolnav pentru a sta acasă. Locul lui era într‑un spital. Dar nu era treaba lui și, în definitiv, exista un doctor în casă.

Patrik și Gösta se așezară cu grijă pe marginea patului. Stig se schimonosi puțin atunci când patul săltă, iar Patrik se grăbi să‑și ceară scuze, temându‑se că îi cauzase dureri. Stig îi făcu semn să stea liniștit.

Patrik își drese vocea.

– Înainte de toate, aș vrea să încep prin a vă oferi condoleanțe pentru pierderea nepoatei dumneavoastră.

Auzi din nou cât de oficial sunase, un ton pe care el însuși îl disprețuia.

Stig închise ochii și păru a‑și aduna gândurile, pentru a‑i răspunde. Era clar că vorbele îi treziseră sentimente pe care se lupta să le depășească.

– Practic, Sara nu era cu adevărat nepoata mea – bunicul ei, tatăl lui Charlotte, s‑a prăpădit în urmă cu opt ani – dar în sufletul meu, ea a fost întotdeauna. I‑am purtat de grijă de când era micuță și până… acum, la sfârșit, spuse el, cu o pauză.

Închise din nou ochii, dar atunci când îi deschise, păru să‑și fi revenit în fire.

– Am vorbit un pic cu ceilalți membri ai familiei, pentru a afla cu exactitate ce s‑a întâmplat în dimineața aceea, zise Patrik. Ne întrebam dacă ați auzit ceva în mod deosebit. De exemplu, știți la ce ora a plecat Sara din casă?

Stig dădu din cap.

– Iau somnifere foarte puternice și de regulă nu mă trezesc înainte de ora zece. Iar atunci deja… nu mai era.

Închise din nou ochii.

– Când am întrebat‑o pe soția dumneavoastră dacă îi venea în minte cineva care ar fi putut vrea să‑i facă rău Sarei, dânsa l‑a numit pe vecinul dumneavoastră, Kaj Wiberg. Sunteți de acord cu bănuiala ei?

– A zis Lilian că Sara ar fi fost ucisă de Kaj?

Stig îi privi cu scepticism.

– Păi, nu în atâtea cuvinte, dar a dat de înțeles că existau motive pentru ca vecinul dumneavoastră să dorească rău familiei.

Stig oftă prelung.

– Ei bine, eu n‑am înțeles niciodată ce era cu ăștia doi. Vrajba deja exista înainte ca eu să‑mi fac apariția, înainte de moartea lui Lennart. Sincer să fiu, nu știu cine a fost capul răutăților, și îndrăznesc să afirm că Lilian e la fel de capabilă de a pune paie pe foc. Am încercat pe cât posibil să nu mă bag, dar nu­i ușor.

Dădu din cap.

– Nu, eu chiar nu înțeleg de ce continuă în felul ăsta. Îmi știu nevasta o femeie caldă, înțelegătoare, însă când e vorba de Kaj și de familia sa, pare că se atinge un punct nevralgic. Știți, uneori am senzația că de fapt lor le face plăcere întreaga tărășenie. Că trăiesc de dragul încăierării. Dar asta sună ilogic. De ce‑ar continua cineva, în mod voluntar lucrurile, așa cum o fac ei, cu măsuri legale și toate cele? Ne‑a mai costat și o grămadă de bani. Kaj își permite, dar noi nu suntem la fel de înstăriți, fiind pensionari amândoi. Nu, de ce ar vrea un om să se certe în continuare așa?

Întrebarea era pur retorică. Stig nu se aștepta la un răspuns.

– S‑a ajuns vreodată la violență fizică? întrebă cu interes Patrik.

– Dumnezeule, nu, spuse Stig, categoric. Nu sunt într‑atât de nebuni.

Râse.

Patrk și Gösta schimbară o privire.

– L‑ați auzit mai devreme aici pe Kaj?

– Da, ar fi fost greu să nu‑l aud, zise Stig. A fost o zarvă de speriat la parter, în bucătărie, iar el urla și‑i tot dădea înainte cu acuzele. Dar Lilian l‑a dat afară și a plecat cu coada între picioare.

Se uită la Patrik.

– Chiar nu­-i înțeleg pe unii oameni. Adică, indiferent ce‑au avut de împărțit, te gândești că ar da dovadă de puțină compasiune, având în vedere cele întâmplate. Mă refer, în legătură cu Sara.

Patrik fu de acord că în momentele acelea compasiunea trebuia să fi fost replica predominantă dar, spre deosebire de Stig, el nu dădu întreaga vină pe Kaj. Și Lilian dovedise o alarmantă lipsă de respect față de situație. Îi încolți în minte o suspiciune urâtă. Își continuă întrebările, dorind să o confirme.

– Ați văzut‑o pe Lilian după vizita lui Kaj?

Își ținu respirația.

– Bineînțeles, răspunse Stig, părând mirat de întrebarea lui Patrik. A venit sus să‑mi aducă niște ceai și mi‑a povestit cât de nerușinat se purtase Kaj.

Acum Patrik începea să înțeleagă reticența lui Lilian cu privire la discuția lor cu Stig. Comisese o eroare tactică prin faptul că uitase de soțul ei.

– Ați observat ceva neobișnuit la ea? întrebă Patrik.

– Neobișnuit? Cum adică? Părea supărată, însă nu era de mirare.

– Nimic care să indice faptul că fusese pălmuită?

– Pălmuită? Nu, în niciun caz. Cine aduce o asemenea acuzație?

Stig păru uluit, iar Patrik aproape că‑l compătimi.

– Lilian susține că a fost asaltată de Kaj atunci când acesta a venit aici. Și pentru a o dovedi, ne‑a arătat leziuni, inclusiv pe față.

– Dar nu avea nicio leziune pe față după ce‑a fost el aici. Nu înțeleg…

Stig se foi neliniștit, ceea ce‑i produse o altă grimasă de durere.

Patrik avu o mină aspră atunci când îi indică din priviri lui Gösta faptul că terminaseră.

– Vom merge la parter pentru a sta din nou de vorbă cu soția dumneavoastră, îi spuse el, încercând să se ridice cât mai grijuliu posibil.

– Da, dar cine să fi…?

Îl lăsară pe Stig întins acolo, cu o privire mirată pe chip. Patrik bănui că după plecarea lor avea, probabil, să poarte o discuție serioasă cu soția lui. Dar mai întâi trebuiau ei să vorbească serios cu femeia.

Pe când coborau la parter, el clocotea de mânie. Nu trecuseră decât trei zile de la moartea Sarei, și Lilian deja încerca să o folosească drept armă într‑o vrajbă meschină. Era într‑atât de… crud încât abia putea concepe că era posibil. Cel mai tare îl stârnea faptul că irosea timpul și resursele poliției, când ei ar fi trebuit să‑și concentreze toată energia asupra găsirii persoanei care‑i omorâse unica nepoată. Faptul că Lilian nici măcar nu se gândise la consecințe era atât de abject și de pervers, încât el abia dacă putea găsi cuvintele care să fi descris acțiunile femeii.

Când intrară în bucătărie, văzu pe chipul lui Lilian că aceasta era conștientă de bătălia pierdută.

– Am aflat niște chestiuni interesante de la Stig, începu amenințător Patrik.

Eva, prietena lui Lilian, îi privi întrebătoare. Fără îndoială că înghițise toată gogoașa spusă de Lilian, însă probabil că peste câteva minute avea să‑și vadă prietena într‑o lumină complet diferită.

– Nu înțeleg de ce insistați să deranjați un om bolnav la pat, dar se pare că în ziua de azi poliția nu mai are pic de respect pentru nimeni, împroșcă Lilian, într‑o zadarnică încercare de a redobândi controlul.

– Aveți, fără îndoială, dreptate cu privire la asta, spuse Gösta, așezându‑se calm pe unul din scaunele de bucătărie aflate cu fața înspre Lilian și Eva.

Patrik își trase un scaun lângă el și se așeză, la rându­i.

– A fost o idee bună să stăm de vorbă și cu Stig, deoarece a făcut o declarație remarcabilă. Poate că ați binevoi să dați o mână de ajutor, explicându‑ne.

Lilian nu întrebă ce fel de declarație făcuse soțul ei. Într‑o tăcere sumbră, ea așteptă ca polițiștii să continue. Următorul care vorbi fu Gösta.

– A zis că v‑ați dus la el în cameră după plecarea lui Kaj și că nu existau urme cum că v‑ar fi lovit cineva. Și nici nu i‑ați pomenit de asta. Puteți explica?

– Presupun că durează o vreme până când urmele devin vizibile, mormăi Lilian, într‑o curajoasă încercare de a salva situația. Și nu am vrut să‑l îngrijorez pe Stig, având în vedere starea lui. Sunt sigură că înțelegeți.

Înțelegeau ei și mai mult de‑atât. Iar femeia o știa.

Patrik preluă controlul.

– Sper că vă dați seama de gravitatea fabricării unor acuzații false.

– N‑am fabricat nimic, răbufni Lilian, apoi spuse pe un ton oarecum mai calm: Ei bine, poate că am… exagerat un pic. Însă doar pentru că era pe punctul de a mă ataca. I‑o citeam în priviri.

– Și loviturile pe care ni le‑ați arătat?

Nu spuse nimic, și nici nu fu nevoie. Înțeleseseră deja că Lilian și le produsese de una singură, înainte ca ei să își facă apariția. Pentru întâia oară, Patrik începu să se întrebe dacă nu cumva femeia avea, într‑adevăr, o problemă psihică.

Ea spuse cu încăpățânare:

– Însă a fost doar pentru că aveați nevoie de un motiv ca să‑l luați la interogatoriu. Atunci ați fi putut căuta liniștiți dovada că el sau Morgan a ucis‑o pe Sara. Știu că a fost unul din ei, am vrut doar să vă ajut, îndrumându‑vă pe calea cea bună.

Patrik îi aruncă o privire sceptică. Ori era mai îngustă la minte decât orice altă persoană pe care‑o cunoscuse el vreodată, ori pur și simplu era ușor nebună. În orice caz, trebuiau să pună capăt acelor imbecilități.

– Pe viitor, am aprecia dacă ne‑ați permite să ne facem meseria. Și să lăsați în pace familia Wiberg. Ați priceput?

Lilian încuviință, însă vedeau că era furioasă. Prietena ei o privise uluită, de‑a lungul întregii conversații. Apoi ținu să plece odată cu Patrik și Gösta. Fără îndoială, prietenia aceea tocmai suferise un șoc.

Nu vorbiră despre povestea lui Lilian pe drumul de întoarcere. Întreaga chestiune era mult prea deprimantă.

Din romanul cu același titlu de Camilla Lackberg, în pregărire laEditura Trei, Colecția Fiction Connection. Traducere de Simona Țențea

Subiecte #Camilla Lackberg#carti#Cioplitorul în piatră#politist#Romane