Sub titlul “Colecționarul de imposturi”, Frédéric Rouvillois (autor, intre altele, al unei “Istorii a snobismului”) antologhează, repovestindu-le cu har și haz, câteva dintre cele mai ingenioase, demente, incredibile acte de impostură (a se citi plagiate, păcăleli, falsuri, minciuni, basne, goange, canularuri) din literatură, istorie sau politică. Ba chiar și din articolele de fapt divers ale ziarelor. Asta pentru că, nu-i așa, “totul a fost, este și va fi colecționat”.
Și atunci, se intreabă autorul, de ce să strângă in cutiuțe și sertărașe ambalaje de portocale sau prezervative? Sau, cum au făcut alții, spre amuzament, de ce să reunească ideile primite, locurile comune sau prostia? De ce să nu adune, in năvodul unei singure cărți, imposturile lumii? Nu pe cele de toată mâna, șotiile, fleacurile și cacealmalele ocazionale, ci pe cele mai gogonate, pe acelea care au făcut istoria să derapeze și care au suscitat observatorilor un sentiment confuz, in care se amestecă groaza și stupoarea, furia și admirația.
Impostura (din latinescul “imponere”, a inșela) cunoaște patru genuri majore și o multitudine de nuanțe (inșelăciunea simplă, făcută să prezinte o ficțiune drept fapt real, inșelăciunea menită să denunțe a altă inșelăciune, mistificarea benignă, ticluită ca să stârnească zâmbete, calomnia, deraierea la limita patologicului etc.) pe care Rouvillois incearcă să le ilustreze prin circa o sută de exemple, de la Claude des Armoises, care s-a dat drept Jeanne d’Arc (după ce aceasta fusese arsă pe rug), până la Mathurin Bruneau, care a reușit să-și convingă contemporanii că este Ludovic al XVII-lea.
Unele sunt de-a dreptul hilare, altele patetice, unele pline de ură, altele sâcâitoare, iar eroii lor sunt fie falsificatori de geniu, fie escroci subtili, fie șarlatani veroși, fie pretendenți improbabili, fie savanți dubioși.
Florilegiul se deschide cu un capitol dedicat unei uriașe mistificări datând din anul 1925, care il are ca protagonist tocmai pe un astfel om de știință: Paul Kamerrer, un biolog socialist vienez. Dorind să demonstreze adaptabilitatea speciilor și forța genelor, acesta a făcut un studiu “strălucit”, in urma căruia a ajuns să fie considerat până și in Statele Unite, un “Darwin al secolului XX”. El a pornit de la ideea că broscoii de apă au pe lăbuțe niște pernuțe nupțiale, sau perii copulatorii, cu care iși țin aleasa ca să nu fugă in timpul actului sexual. Pe de altă parte, broscoii de pământ (“les crapauds accoucheurs”) nu prezintă această particularitate, pentru că, pe sol ferm, doamna broască nu are cum să fugă “pretinzând că suferă de migrenă”.
Prin urmare, Kamerrer a pus cuplurile din această ultimă categorie să se imperecheze in mediu acvatic. Evident, broscanilor le-au apărut pernuțele nupțiale, pe care apoi, conștiincios, le-au transmis și progeniturilor lor. Iată, confirmată, teoria progresului! Delir mondial, genetica se afla in fața unui salt fără precedent! Sovieticii sunt in extaz, iar Miciurin iși freacă mânuțele (lipsite de perii copulatorii). Așa se poate naște Omul Nou și așa se poate modifica societatea! In 1926, insă, un cercetător american, G.K. Noble, vine la Viena ca să vadă minunea. După investigații metodice, descoperă că dl Kamerrer injectase cerneală in lăbuțele broaștelor. După ce a fost demascat, savantul vienez și-a tras un glonț in cap. Concluzia lui Rouvillois: “Incă o victimă a științei capitaliste!” Sigur, totul, așa cum e povestit, pare de un haz nebun. Nu trebuie ințeles insă că Rouvillois minimalizează efectele imposturii sau că ii consideră pe impostori niște simpli clovni, niște chicoteli ale istoriei. Atât doar că, după ce ii dă in vileag, nu se poate stăpâni să nu-i ia peste picior.
P.S.: Și pentru că veni vorba despre impostură… Intr-un recent număr din Le Figaro littéraire in care, coincidență, in pagina a 5-a, este făcută o scurtă recenzie a volumului amintit, editorialul de pagina 1, dedicat acum lui Dominique Noguez, este semnat, ca de obicei, de Yann Moix. O voce cu autoritate, un condei sclipitor, pe care am avut in numeroase rânduri plăcerea să-l laud, fără rezerve, și să-l citez cu delicii. Este romancier, nu numai jurnalist, este un scriitor cu simțul nuanțelor și al valorii, ale cărui cronici literare au vibrația și revărsările asociative ale eseului și comunică o rară libertate a cugetului. In textul cu pricina, vrând să-l inalțe pe Noguez și să-i lustruiască piedestalul (la poalele căruia aș depune oricând o floare), Moix folosește figura contrastului. Oaia neagră? Emil Cioran.
Dar iată textul: “Cioran mi se pare insuportabil. El ar trebui denunțat ca reprezentând una dintre cele mai crase imposturi ale literaturii secolului XX, care a cunoscut falsa glorie a lui Malraux și nulitatea beckettiană.” Pentru intâia oară de când il citesc, fața lui Moix, de luptător de K1, mi se pare că se potrivește cu felul in care iși dă cu părerea (sau in care dă cu parul). Cum acel “ar trebui denunțat” ascunde promisiunea unei demonstrații, aștept cu sufletul la gură. Până atunci, insă, mergând pe formula aceluiași contrast, nu pot să nu mă uit, precum curca-n lemne, la genialitățile nogueziene pescuite de Moix: “Marile cărți sunt cărți fără nume”, “Ne naștem printre lacrimi, ar trebui să ne naștem intr-un râs nebun”. Una din două: ori a imbătrânit Noguez, ori Moix nu a vrut decât să-l injure pe Cioran, iar restul sunt citate de umplut pagina…