Dezlantuita in superlative, prefata lui Bogdan Ghiu pur si simplu il copleseste pe bietul critic literar care deschide romanul de debut al lui Constantin Popescu*, carte intr-adevar remarcabila, de nu chiar socanta in peisajul epic anost al momentului.
“In sfarsit, se misca, artistic, ceva si in Romania”, exclama din capul locului Bogdan Ghiu, raliind cartea lui Constantin Popescu la filmul Occident al lui Cristian Mungiu, ca si la Trainspotting, la Celine, Vargas Llosa, Dos Passos, Kerouak, Tarantino. “Structural cinematografic (de la Einsenstein arta montajului, dar si plonjeuri pneumatice ca la Wim Wenders), Mesteci si respiri mai usor este romanul Romaniei. L-am citit cu entuziasm, lasandu-ma torturat estetic de cumplita lui forta emotionala”. In fine, zice tot Bogdan Ghiu, acest roman, “care este mai mult decat o capodopera”, da “semnalul noii proze romanesti, disperate, ironice si revoltate, in genul ei cel mai problematic si mai evanescent, dar care ar trebui, de fapt, sa confere trainicie si cheag literaturii noastre”. Verdict tare, care poate actiona si ca trambulina, dar si ca ghiuleaua atarnata de glezne.
Nu chiar “romanul Romaniei”, cartea lui Constantin Popescu nu este mai putin un debut stralucit, o carte fermecatoare, fara indoiala. Bogdan Ghiu noteaza doar doua nume care ar fi “pregatit spatiul narativ” al cartii de fata: Stelian Tanase si Radu Aldulescu. Nu cred ca Stelian Tanase era neaparat de citat aici, insa Radu Aldulescu – absolut, dar, mai mult, impreuna cu Daniel Banulescu, Caius Dobrescu si mai ales Ovidiu Verdes (Muzici si faze) si Dima Bicleanu (Buimatic prin lume), daca nu cumva, ceva mai departe, cu situatiile teatrale construite de Saviana Stanescu si Radu Macrinici.
Am facut alta data (in 1999, in prefata la citatul roman de debut al lui Dima Bicleanu, aparut la Polirom) distinctia intre “exploatarea fabuloasa a autobiografiei” la generatia Cartarescu (v. Simona Popescu, Ion Manolescu, O. Verdes s.a.) si “realismul apocaliptic” din proza lui Radu Aldulescu, Dan Stanca, Daniel Banulescu etc. Important mi se pare de notat acum ca, daca Dima Bicleanu – stabilit din 1993 la Sydney, in Australia – este nascut in 1957, iar Ovidiu Verdes tot cam asa, Constantin Popescu nu are decat 29 de ani, in vreme ce Radu Aldulescu are 49. Sociologic, analiza limbajului argotic si a psihologiilor rebele din romanele lor cu adolescenti… deloc miopi ar fi o jubilatie.
Mesteci si respiri mai usor este filmul unui grup de vreo zece “baieti rai” (sa le zic: banda?) dezabuzati cat cuprinde, ingeri cazuti in Bucuresti, isteti, cultivati, resemnati si tavaliti iute de viata, cu puseuri oniro-sexualo-narcomane, derive pitoresti si familii destramate. Osciland intre cosmar si deriziune, intre bordel si infractiune, intre agonizarea de Romania si extazele carnii, ei cultiva taclaua etno-rock in limbaj metalist intens tiganizat. Sunt cinici, pragmatici si juisori depresivi. Au trecut demult de acnee, dezbat problema antisemitismului si a necesitatii autoritarismului, falsifica dolari si-l citeaza pe Petre tutea, fumeaza cate-o iarba dura si planuiesc hold up-uri la magazinul de bijuterii al lui Herzfeld de pe malurile unei Dambovite cu aer de Chicago, ce mai, tare te mai apuca pofta sa-i filmezi intr-un Once upon a Time in Romania!
Sigur ca argoul lor intensiv (l-au gabjit gaborii, ce gulgutar nenorocit esti, a fi cu mangla, a fi mufat, a umbla cu duda, a avea chef de-o clanta, s-a luat un agarici dupa mine, baga-i-as sarma… etc. etc.) e doar o forma a iluziei ca stapanesc realitatea si exorcizeaza destinul, in timp ce ecorseul colocvial la care supun Romania devine – din sadism si mistocareala trista – pur masochism: “De-aia ne fut toti in cur. Ca suntem un popor de bingomani, de telenovelisti… Ne-am transformat. Pe vremea ailalta eram douaj’de milioane de tigani care vorbeam bulgareste… leca nos deta, jolt carton, draghizliteli, Naidenov. Acu’ sa-mi bag seniorita, te chiero…”. “Gropi, canale descoperite, parbrizari la toate stopurile, tigani ologi, ciungi si jegosi care-si taraie prin praf”. “Taci, ma, baga-mi-as picioarele-n capu’ tau, da-te-n durerea mea, suntem o tara de metafizici, ba, de neintelesi, de ciorani si eminesti… las-o-n aia goala”. Iar Bucurestii, un “bazar fara inceput si fara sfarsit, coplesitoare senzatie de loc aflat niciunde, la capat de lume, absolut uitat”.
Paginile 72-74, care strang explozia alcoolizata a disperarii de Romania, ce imbiba fiinta lui Faianta, personajul axial al cartii (si, am senzatia, alter egoul autorului) sunt un adevarat manual de iubire prin ura, care-mi aminteste teribila scena din tineretea lui Cioran, cu acel Mircea Zapratan ingenuncheat in carciuma si strigand nietzscheean catre cerurile oarbe si goale: “Doamne, iarta-ma ca sunt roman…!”.
De citat vom mai cita saptamana viitoare.
*) Constantin Popescu, Mesteci si respiri mai usor…, cuvant inainte de Bogdan Ghiu, Editura Cartea Romaneasca, 271 pag.