Ne aflăm în Iranul perioadei dictatoriale, în care libertățile de orice fel au fost anulate. Semnele decadenței, influențele lumii libere “nefaste” sunt vânate pe stradă, în cinematografe, librării, universități. Fundamentalismul impune o dură asceză a sufletului, minții și trupului, considerând că orice trăire, orice diversitate, orice exprimare a individualității reprezintă o corupere morală, un atentat la siguranța statului, o revoltă aspru pedepsită – de la epurări ale cadrelor didactice din facultăți la condamnări publice, de la domicilii forțate la temniță.
Autoritățile sunt slujite cu mult zel de fanatici ai regimului, astfel că nimeni nu e sigur de nimeni – fratele își urmărește sora, colegii și prietenii pot comite delațiuni, vecinii sunt ochii și urechile serviciilor secrete și poliției. Iranul este o imensă închisoare. Teama, suspiciunea, neîncrederea controlează viața oamenilor mai drastic chiar de către autorități.
În această lume a fricii și a oprimării individului și individualității mai există și oaze de rezistență, se mai găsesc mijloace de a te opune regimului, încercând să rămâi om întreg: unul dintre ele este literatura.
Azar Nafisi își depune demisia de la Universitatea Allameh Tabatabai și alege – cu multă grijă – șapte studente, dintre cele mai bune, pentru a compune un grup cu care să discute literatură, în fiecare joi dimineața, la ea acasă: “Am detaliat tuturor scopul fiecărui curs: să citim și să discutăm opere literare. Fiecare dintre ele urma să țină un jurnal, în care să noteze zilnic reacțiile proprii la romanele citite, precum și modul în care aceste opere de ficțiune și discuțiile de pe marginea lor le influențează experiențele personale și viața socială. Le-am explicat, de asemenea, că le-am ales pe ele în mod special și nu pe altele pentru că erau pasionate de literatură. Le-am mai spus că am ales cărțile ce urmau să fie studiate după criteriul credinței autorilor în puterea aproape magică a literaturii și le-am reamintit povestea lui Nabokov care, la nouăsprezece ani, în timpul Revoluției Ruse, refuzase să se lase distras de șuieratul gloanțelor. Continua să își scrie poemele solitare în timp ce se trăgea din toate părțile și vedea luptele sângeroase de la fereastră. Să vedem, le-am spus, dacă, șaptezeci de ani mai târziu, credința noastră dezinteresată ne va putea recompensa, transformând realitatea apăsătoare și sumbră, creată de o altă revoluție, în altceva”.
De ce literatură? Pentru că “numai prin literatură poate cineva să se pună în locul celuilalt, să-i înțeleagă părțile diferite și contradictorii și să se abțină să devină prea necruțător. În afara sferei literare, se dezvăluie doar un aspect al indivizilor. Dar, dacă ajungi să înțelegi diferitele lor dimensiuni, nu mai poți să-i omori cu ușurință…”
Azar Nafisi a trăit în dictatură, vrând să reziste uman, prin înțelegere. A vrut să ofere o cale de scăpare, un mod de a supraviețui în onoare, respect, libretate – chiar dacă numai interioară -și altor oameni.
Literatura nu e refugiu laș, o întoarcere a spatelui la ceea ce se petrece în jurul tău, ci un mijloc de a te opune dezumanizării forțate la care te supune un regim. Cine a trăit cu adevărat în dictatură știe asta, cine nu – dă lecții, acuză.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.