Cu niște ani în urmă, un foarte important scriitor român avea o rubrică într-un ziar. Conform politicii publicației, fiecare semnătură era însoțită de o adresă de mail. Adresă pe care i-am scris, având să-l întreb ceva. Nu mi-a răspuns. După o vreme, am vorbit la telefon, i-am spus despre mesaj și mi-a răspuns ingenuu: „A!, aia e o adresă creată de redacție, n-am deschis-o niciodată!”
M-am blocat. N-am avut puterea să întreb: „Bine, dar de ce o accepți? Și, dacă tot o accepți, de ce n-o deschizi? Cine știe câte sute de oameni ți-au scris, de pildă ca să te felicite, și, neprimind niciun răspuns, și-au format o părere greșită despre tine!”
Greșită?
Anul acesta, rămânând fără serviciu, m-am adresat disperat tuturor oamenilor pe care-i cunosc și, în plus, câtorva pe care nu-i cunosc personal, dar în asemenea situații te rogi de oricine, jena nu este o opțiune. Am apelat la discuții directe, telefoane, SMS-uri, mesaje publice și mesaje private pe Facebook – după caz. După vreo două luni, un foarte important jurnalist mi-a răspuns la un mesaj privat, cerându-și scuze de întârziere și explicându-mi că acela e un profil Fb pe care nu-l mai folosește de mult, l-a deschis acum întâmplător (for the record: răspunsul era „Îmi pare rău, nici la noi nu e vreun loc”).
Asta cu „nu mai folosesc de mult” profilul/mailul/numărul ăsta de telefon n-o auzeam prima dată. Cu telefonul n-ai ce face, iar o adresă de mail nu știu nici eu cum se dezactivează, dar un profil Fb se șterge foarte ușor. Oricum, civilizat este să anunți – public sau privat – când se produce o schimbare a datelor de contact – și sunt oameni care o fac.
Nu mai puțin șocat am fost, cu vreun deceniu în urmă, când un coleg de redacție – jurnalist și scriitor important – mi-a dezvăluit că are în Inbox vreo trei mii de mesaje, majoritatea necitite! Sigur, dacă vezi că subiectul este „Consultație ginecologică pentru doar 15 lei!” nu e nevoie să-l deschizi, dar… de ce să nu-l ștergi!? Durează trei secunde și, dacă faci curățenie zilnic sau măcar săptămânal, n-apucă să se adune.
Nu există nicio obligație morală și nicio utilitate să răspunzi la mesaje „circulare”, indiferent dacă sunt/conțin oferte comerciale, bancuri, informații interesante, imagini frumoase sau amuzante etc.
Nu există nici măcar obligația – deși ar fi frumos… – să răspunzi la mesaje de grup de genul „Miercuri la ora 18.00 avem ședință cu părinții”. E suficient să fii informat și, pe cât posibil, să onorezi invitația.
Dar este categoric obligatoriu să răspunzi la mesajele directe, individuale, personalizate – atât cele venite de la cunoștințe („Ce mai faci? Nu mai știu nimic despre tine”), cât și cele de la necunoscuți („Stimate domn, am citit articolul dv., care mi-a plăcut, dar aș avea o întrebare”).
Dacă nu – de ce mai ai mail (profil Fb etc.)? Numai pentru eventuale oferte de joburi de la două mii de euro pe lună în sus? Numai ca să-ți promovezi propriile idei? Cu apropiații te-ntâlnești și vorbești la telefon. Comunicarea pe Internet vizează în special necunoscuții, contactele ocazionale.
Pe vremuri, exista ceva care se chema „vizită de digestie”: a doua zi după ce fuseseși invitat la masă la cineva, treceai pe la el să-l saluți – adevăratul motiv fiind de-ai arăta că ești bine 24 de ore după ce-i mâncaseși mâncarea!
Astăzi, ne e lene să apăsăm câteva taste și să scriem „Nu, mulțumesc”, „Sunt bine, te sun când am timp” sau „Mulțumesc de aprecieri”.