În fundul unei curți alungite, cu arcade, situată pe latura pieței centrale a Clujului care continuă cu Bulevardul Eroilor, Galeria Alianța Artelor, deschisă de criticul de artă Vasile Radu cu ani în urmă, găzduiește, din 15 februarie, timp de o lună, expoziția fotografică “Punct și… de la capăt” a tinerei artiste Irina Dora Dumitrașcu.
Formată la Universitatea de Artă și Design din capitala Transilvaniei, urmând mai departe traseul unei formații ce intenționează să includă, pe lângă masteratul deja obținut, și un doctorat în domeniu, Irina Dumitrașcu a poposit, în cursul uceniciei sale, și la Budapesta, la Lodz (Polonia) și în Praga, adăugând un plus de meserie și de rafinament ochiului situat îndărătul camerei fotografice și tehnicii de care se folosește.Expoziția actuală propune, după cum anunță programul, preocupări de a soluționa creativ problema proporției și a perfecțiunii. Deja, știind asta, sensibilitatea clasicizantă a artistei se dezvăluie în toată anvergura ei, lăsând deoparte minimalismele, esteticile alternative de tot soiul și revenind cu curaj în orizontul aureolat, greu de depășit sau de ignorat, al unei preocupări pentru… frumusețe.
Pe Irina Dora Dumitrașcu nu pare să o sperie graba cu care plăcerea frumosului identificat în natură devine pentru alții, în orizontul evoluțiilor citadine agresive, aproape o expresie a kitsch-ului și a dezamăgitorului decorativism. Dimpotrivă, față de asemenea posibile întâmpinări – dar și în raport cu invazia dezlănțuită a unor curente ce vizează ținte mai puțin aurorale și maximale -, lucrările etalate acum “…readuc în context natura, pierdută prin urbanizare și construcții; vor să repună în lumină valorile artei acumulate de secole, abandonate odată cu apariția modernismului”.
Ar trebui înțeles de aici că se încearcă o întoarcere la modernism? Mai sigur, nu, câtă vreme unele dintre peisaje emană un aer arcadian sau de robinsoniadă recuperatoare de puritate, ingenuitate, prospețime aurorală. Forma rotundă a exponatelor – decupajul tip “hublou” – amintește susținerea augustiniană că forma perfectă este circulară, rezervând pătratului locul doi în clasament. Păduri, drumuri și coaste de deal par aduse în perimetrul descris de compasul invizibil ce le decupează doar pentru a contrasta cu jocurile de lumină celestă, cu soarele aici, cu griul nediferențiat dincolo. Nu puține peisaje trimit la o imagologie romantică, într-o primă instanță, dar apoi contemplația se deplasează către celălalt cod, al contrapunerilor de planuri, linii și culori.
Artista se simte bine și în formule aparent surprinse în registru alb-negru, deși toate cadrele sunt realizate color. Copaci înălbiți de zăpadă caligrafiază nipon dealuri sau văi, pante și universuri. Ici, acolo, te ajung din urmă impresii evocatoare de peisagistică engleză ori de miniaturi medievale din Cartea bogatelor ore ale ducelui de Bery.
De fapt, descoperirea artistei se produce dincolo de acest du-te – vino între epoci și memorii culturale, maieutica ei vizuală obligând privitorul la un demers menit să împrospăteze și să înalțe percepția, dar permițând, cui nu dorește mai mult, și rămânerea în zona contemplației comode, a căutării parabolei. Într-adevăr, nici povestea cu tâlc nu lipsește, acolo unde pomi și pământ se estompează, luând culoarea cerului ce domină trei sferturi din câmp, ori în locul unde buricul unei coline cu arbori împunge cerul ca o jumătate inferioară de clepsidră, sugerând că spațiul înseamnă mereu și timp. De fugit din solitudinea aglomerației urbane, pe sub soloane, către căutarea perfecțiunii din fața aparatului de fotografiat al Irinei Dora Dumitrașcu.
OVIDIU PECICAN (n. 8 ian. 1959, în Arad) are o licență în istorie-filosofie și un doctorat în istorie (ambele la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca). Profesor de liceu (din 1985), apoi redactor la Apostrof (1990-1991) și cercetător științific, din 1994 predă la Facultatea de Studii Europene a Universității clujene. Semnează critică literară, critică istoriografică, comentarii filosofice și este realizatorul unor emisiuni televizate. A publicat romane (Eu și maimuța mea, 1990; Razzar, 1998; Imberia, 2006), volume de proză scurtă, teatru, poezie și critică literară. Este autorul unor monografii de istoria culturii (Lumea lui Simion Dascălul, 1998; Hașdeenii, 2002; B.P. Hasdeu istoric, 2003), al Istoriei românilor (2010) și al mai multor culegeri de studii de istorie și europenistică.