– Presupun că “Vârstele jocului” are o poveste. O puteți spune pe scurt?
– Foarte pe scurt: e rodul a două “dumiriri”. Prima: rostul și chemarea scrisului – existente în mine, cu diferite intensități, încă din perioada liceului. A doua – mai complexă: sentimentul că noi, generațiile care, prin experiența de viață, atâta câtă e, avem crestate pe suflet și pe minte reperele și gradele de comparație între lumi și sisteme, trebuie să dăm mai departe acest instrumentar. Sau măcar, dacă nu se vor găsi destule mâini care să-l înșface, să lăsăm în urmă, scris, modul nostru de folosire.
– “Vârstele Jocului” este prin urmare altceva decât romanul dvs. de debut, “Două berze și jumătate”, primit foarte bine la Berlin, unde a fost publicat…
– Este și nu este. La scurtă vreme după apariție am primit oferta din partea cuiva de a-l traduce, respectiva persoană, în limba română. A fost una din acele oferte de care te bucuri că ți se fac, pe care însă te bucuri să le și refuzi. Am refuzat politicos, atunci, propunerea de traducere, explicând că este o muncă pe care mi-o rezerv exclusiv mie. Pornind la această muncă, m-am convins de ceea ce intuisem dinainte: este mai mult decât o simplă traducere, este în bună măsură o rescriere. M-am găsit în situația paradoxală de a fi traduttore – traditore, însă de a nu trăda, de fapt, pe nimeni, fiind vorba tot de mine însumi și de atmosfera și sensurile aceleiași lumi. Deși receptorul pentru fiecare dintre variante e cum nu se poate mai diferit: publicul german și publicul român. Raportat strict la fondul cărții, dincolo de criteriile și preferințele estetice, publicul german (excepție făcând cel fost RDG-ist) este cel care “a auzit el ceva” și găsește subiectul ușor exotic (“ja, Transilvania!”, “ach, România!”, “sigur, dictatura!”), în vreme ce publicul român este cel care a trăit și a pățit. Prin urmare și receptarea va fi, cu siguranță, diferită. Acestora li se adaugă categoria aparte a publicul săsesc – și șvab, ionul liber (sau Johann-ul liber, dacă vreți), ca strămutat în cele două lumi și cunoscător al amândurora – care a primit cartea extrem de bine, confirmând “din interior” că afirmațiile din text privind experiența lui istorică sunt adevărate. Revenind la elementul limbii: între criticile Dingermania la adresa cărții s-a spus, printre altele, că aș fi scris “într-o filigrană limbă germană arhaică”, sau că Transilvaniei copilăriei i-aș “înălța în limba germană un monument lucid”. Desigur că m-au bucurat aceste aprecieri, însă m-au pus în egală măsură pe gânduri: cum voi putea să “aduc” în limba română această atmosferă? Vedeți dumneavoastră, germana pe care o vorbesc sașii în Ardeal – atunci când nu vorbesc dialectul săsesc – este o germană mai pieptănată, mai ordonată, mai “înșirată ca clondir’le pe corlată”, cum ar spune Marin Sorescu. Aceeași germană am învățat-o și eu de la bunica mea și pe urmă în grădiniță și în școala primară la Rupea. Și cu această germană am ieșit prima oară la confruntare cu “nemții adevărați” Dingermania, hăt, târziu, după facultate (tot la Germanistică și aceea, la București). Care nemți au remarcat-o imediat, constatând că este lipsită de expresiile circumstanțiale, americanismele și junismele pătrunse după război în limba lui Goethe. Acest fapt a contribuit și el, pare-se, la buna primire a romanului Îngermania. M-am străduit, pe durata unui an și mai bine, să tălmăcesc și să cizelez varianta în română. Din experiența de traducător, de odinioară, știu că un roman de aceleași dimensiuni se lasă tradus cu dărnicie în două luni. Desigur, nu și atunci când lucrezi zi-lumină într-un birou din MAE sau într-o ambasadă. Și nici atunci când cauți să-ți potrivești melodia propriei fraze urechii încercate, de rapsod, a românului. La toate astea se adaugă și titlul schimbat… Și totuși: “Vârstele Jocului” este altceva decât “Două berze și jumătate” în aceeași măsură în care Flechtenmacher e mai puțin român decât “Hora Unirii” pe care a compus-o.
– Are vreun rol în ceea ce scrieți și cum scrieți faptul că, prin obârșie și educație, aveți două limbi materne?
– Desigur. Când, în clasa a cincea, am trecut de la școala germană, la Rupea, la școala română, la București, tata, văzând că nu mai “merg” cu învățătura ca înainte, mă întreba câteodată în ce limbă gândesc. Eram pus în dificultate. Nu știam pe vremea aceea nici dacă gândesc în general, darămite în ce limbă. Cât despre “mersul” mai greu la școală, el nu avea legătură cu limba, ci cu… matematica. Mai târziu am început să simt din ce în ce mai conștient cele două filoane. Primele încercări literare mai elaborate le-am avut în liceu, în limba română, din rațiuni de primă și secundă dragoste. Pentru ca nițel mai târziu, în 1988, să pic examenul de admitere la facultatea de Germanistică, cu nota 9,33 la germană. Și mai târziu, după reușita, totuși, în 1990, la aceeași facultate, am folosit limba germană (și engleza) ca simplu instrument de lucru pasiv, traducând pentru două edituri o serie de romane în limba română. Atunci mi-am cizelat, cred, exprimarea scrisă în românește, trecând de la golănismele simpatice ale lui Sven Hassel și găselnițele lui Hans Hellmut Kirst, la sublima gingășie a rostirilor lui Hermann Hesse. Și mai târziu am trântit ambele limbi, cu schimbul, când în matricea unor studii științifice pe teme de istorie, când pe calapodul conformist al birocrației ministeriale. Iar astăzi le mângâi pe amândouă cu duioșie, precum ciobanul ardelean din bancul cu oile: “Elea albe, elea-s a mele!” “Ș-elea negre?” – “Ș-elea negre!”
– Cât de mult v-a influențat cultura sașilor transilvăneni?
– I-am văzut dansând la baluri. I-am văzut purtându-și la serbări costumele tradiționale – în rând cu românii. Am șterpelit alături de ei, țânci fiind, la Festivalul Cetății, la Rupea, sticle goale de bere și le-am vândut crâșmarului pe câte doi lei. I-am văzut plecând. I-am văzut plângând. I-am văzut tânjind, în apartamentele lor spălățele Dingermania, la bloc, după casele lor cetăți, după curțile lor largi și șurile lor piramidale dintre colinele Ardealului. Am copilărit alături de ei, m-am jucat în curțile lor și le-am văzut, la maturitate, gospodăriile părăsite, năpădite de buruieni și ruinate de țigani. I-am văzut purtați la cimitir Îngermania, în vreme ce, în același ceas al zilei, conform tradiției, trăgea întru pomenirea lor clopotul bisericii din așezarea natală, cale de două mii de kilometri, clopot tras uneori de ultimul sas, bătrân și el, al satului. Îi văd reunindu-se an de an la Dinkelsbühl, în Bavaria, defilând în porturile vechi, scoase din ladă și trecute prin vămi, în vreme ce în fața tribunei oficiale flutură steagul german și cel românesc deopotrivă. Îi mai văd odată la doi-trei ani, la întâlnirea câte unei comunități locale, reuniți câte două sute dintr-un singur sat, tot Îngermania, desigur, cântând, închinând pahare cu “servus!”, “hälf Gott!” sau “noroc!”, sporovăind, evocând amintiri socialiste și spunând bancuri pe românește. Și le mai văd ultimii bătrâni, venind și acum, cât încă îi mai țin puterile, vară de vară acasă, acasele lor, cei care le-au putut păstra, necăjindu-se că din banii pe care i-ar lua din vânzarea gospodăriilor nu pot cumpăra nepoților Îngermania nici măcar o garsonieră. Desigur, influența familiei, a bunicii dinspre mamă, săsoaică din Jibert, a fost determinantă. De la ea am moștenit a doua limbă maternă, simultan cu prima, fiind crescut la bunici. Prin ea am pășit pe poarta acestei culturi seculare, contemplând-o în destrămarea ei. Mai târziu, peste niște ani, după moartea bunicilor, după armată, după schimbarea vremurilor și după facultate, m-am apropiat, treptat, și de cele două istorii, a sașilor și a românilor. Au trecut alți ani, și nu puțini, până a mă încumeta să scriu. Cineva, un mare scriitor sas, demult emigrat în patria strămoșilor săi, mi-a revelat o dată, într-o discuție la München – abia ne cunoscuserăm de un ceas – o vorbă a lui Goethe: Gehe vom Häuslichen aus und verbreite dich über die Welt. “Pornește de la cele casnice și treci de cuprinde lumea.” Este ceea ce am încercat să fac. În meserie, în cercetarea istorică, în scris. Iar cele casnice la mine au fost românești și săsești deopotrivă.
– Ați declarat că romanul abia apărut reprezintă încercarea de portretizare a confluenței dintre cinci mentalități: ardelenească, oltenească, săsească, regățeană, vest-germană, patru generații: străbunici, bunici, părinți, copil – prezente sincronic, în același moment temporal, trei istorii: românească, săsească, germană, două culturi: a românilor și a sașilor transilvăneni. Nu e o dorință prea mare? Nu e povară prea mare?
– Unii cunoscători documentați ai realităților istorice din Transilvania, în general etnici germani de școală nouă, de mult stabiliți în patria lui Goethe, Hegel și Cem Özdemir, vorbesc, când vine vorba despre străvechea paletă a etniilor din cazanul intracarpatic, nu despre con-viețuire, ci despre societăți paralele. E o discuție dificilă, cu un diapazon extrem de fin. Care se poate extrapola și la provinciile istorice române. A trecut un veac și jumătate de la Mica Unire, se va împlini în curând un veac de la Marea Unire, însă ironii și sarcasme de la român la român – și nu numai, la adresa regiunii de proveniență a câte unuia, întâlnești destul de des și astăzi. Extrem de vizibile erau aceste aluzii odinioară, în perioada stagiului militar, când armata aduna la un loc oameni de peste tot, de la marile orașe până în ultimul cătun al țării. Campioni ai ironiilor pe această temă la adresa altora fiind “bucureștenii”. Astăzi creuzetul milităriei obligatorii a dispărut, nu însă și respectivele apucături. Doar că roata s-a cam întors, ironiile convergând în prezent către “miticii” din capitală. 
Găsesc că, dincolo de glumele amicale, este o tendință absurdă și corozivă, indiferent de unde către unde este îndreptată. Au românii destui bolovani în căruță, suspiciuni funciare, dezbinări și capre ale vecinului, spre a nu trebui să-l mai care și pe acesta. Am fost eu însumi, în trecut, subiect al acestor ironii, venite din toate părțile. A fost înțepat fie “sasul-bocsasul-contrabasul”, fie “șmecherașul de București”, fie “țăranul de la Rupea”, fie “Ausländerul din România”, în funcție de locul în care tocmai mă găseam. Aceasta e doar o treaptă, inferioară și candidă, a punerii problemei, care însă, dacă apucă să urce până la nivel de țări și de neamuri, e de natură a da bătăi de cap negociatorilor pe la conferințele de pace, sociologilor și istoricilor de mai târziu. Cât despre literatură… Imagologia este o îndeletnicire veche și o știință nouă. Pe care, ca savant, o abordezi cu luciditate. Ca migrator între gene și generații, însă, cum mă consider a fi, nu pot decât să o abordez prin prisma afectivă. Unde cel mai greu e să găsești și să păstrezi măsura lucrurilor. Desigur că este o povară. Pe care, în această primă scriere, mă încumet s-o salt. În următoarele voi încerca s-o port. Nu știu dacă o voi putea duce la bun sfârșit. De aceea am și spus: este o încercare.
– Considerați că un scriitor trebuie să se bazeze prioritar pe experiențele proprii de orice fel?
– Experiența proprie, pentru un scriitor care consideră că are ceva de spus, un mesaj de transmis, e precum închizătorul la armă – admițând că fiecare scriere cu mesaj poate fi o armă. Din armată știu că inima armei e închizătorul. Fără el, fără cuiul percutor pe care-l conține, nu e amorsată capsa, nu pleacă glonțul și nu e nimerită nici o țintă. Restul sunt componente cu alte rosturi și forme, montate în sistem și destinate toate aceluiași scop: atingerea țintei. Lipsa experienței proprii, a închizătorului, face din armă, respectiv din scriere, un obiect decorativ, de panoplie și de raft cu “albitură”, vorba anticarilor. Pe de altă parte, experiența proprie nu e obligatoriu să coincidă cu viața proprie. Consider că se poate obține și prin (auto)educație, prin capacitatea rațională și dorința intuitivă de a te dumiri de unde vii, cine ești și ce se întâmplă cu tine. Bunăoară, ca român, tind să cred că bătălia de la Rovine, suferința lui Brâncoveanu, năduful cu care a fost scris “Ciocoii vechi și noi”, variantele “Doinei”, refugiul în Moldova anului 1917, tragismul din versurile lui Radu Gyr și chiar freamătul în fața discursului lui Ceaușescu din august 1968 reprezintă experiențe proprii. Deși știu bine că se practică minimalismul, nu pot considera propria viață ca pe o sumă a tuturor adevărurilor.
– Vă ajută cumva meseria în scris?
– Când voi scrie, dacă voi scrie, un roman despre viața diplomatică, îmi va ajuta cu siguranță. Deocamdată, scriind despre pruncia la țară, mărturisesc că mai degrabă mă încurcă. Programul intens la birou îmi ocupă majoritatea timpului. În schimb mă ajută… fiica mea, Ilinca. Are acum exact vârsta personajului cărții, la finele primului volum: șapte ani abia împliniți. Căutând la ea, la ochii ei mari și plini de adevăr, la întrebările și formulările unice și totuși universale despre rosturile lumii, la firescul cu care se ridică deasupra problemelor zilei (deunăzi mă întreba cu naturalețe, fără să glumească: “Tati, cine e șeful tău în afară de mine?”), realizez că este cea mai bună sursă de inspirație pentru cineva care încearcă să retrăiască, scriind, copilăria.
– În tot ce scrieți simțiți influența cuiva?
– Am să vă dau un exemplu, cred eu, sugestiv: vreme de trei ani, cât am scris la varianta brută a cărții, m-am purtat cu gândul a o numi Der kleine Riese – “Micul uriaș”. Găseam că e un titlu nimerit, atât în ceea ce-l privește pe naratorul-copil, necăjit că întârzie încă un an la grădiniță, crescând cu un cap peste colegii în rochițe albastre, dar mai ales în sens figurat, aluzie la “uriașul” zilei și al epocii, care se dovedea, în percepția nedistorsionată de propaganda oficială, a nu fi nicidecum atât de uriaș – deși în măsură să influențeze, cu o putere nebănuită, viața fiecăruia. Mi se părea titlul optim pentru a sugera fățărnicia lumii, diferența dintre a fi și a părea. Abia într-un târziu, structurând scrierea și dându-i forma apropiată de cea de acum, am avut o intuiție și mi-am spus: “Copil… O carte întreagă plină cu gânduri și fantezie de copil într-o lume a oamenilor mari! Și încă purtând un asemenea titlu: “Micul uriaș”. Nu te va crede nimeni că nu te-a inspirat “Micul Prinț” – ba, nimeni nu te va crede că n-ai citit “Micul Prinț” nici până la vârsta asta.” Adevărul este că, deși auzisem despre capitolul cu vulpea (“Nu poți vedea bine decât cu inima”), am parcurs cartea lui Saint-Exupery din doască în doască abia anul trecut, când i-am citit-o, câteva seri la rând, fiicei mele. La trei ani de la publicarea, la Berlin, a celor “Două berze și jumătate”. Prin urmare, în mod conștient nu simt și nu caut a simți influența nimănui în cum scriu și în ceea ce scriu. Dimpotrivă: pe cât pot, evit orice posibilă influență. Desigur, orice scriitor va fi tinzând către originalitate, către crearea unui stil propriu. Eu din punctul ăsta de vedere mă simt mai liber. Pentru că nu am ajuns să mă consider scriitor. Nu o luați ca pe o falsă modestie. Chiar dacă volumul s-a bucurat de succes Îngermania (ceea ce m-aș bucura să fie cazul și acasă, în România), tot îl consider un rod al întâmplării, un “noroc al începătorului”, ca la table, de natură să mă determine să iau în serios ocupația scrisului și să încerc să scriu un al doilea, cel puțin la fel de bun. Pentru că nu te poți culca pe o singură frunză de laur.
– De mai mulți ani lucrați în străinătate. Cum se vede de acolo literatura română?
– Se vede frumos, dar puțin. În general de către comunitatea românilor plecați și stabiliți de mult “afară” și nu de către băștinași – care o văd mai deloc. Asta când ne referim la clasici. Printr-o inspirată decizie a Parlamentului, începând din acest an, 2012, ziua de 15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii Naționale, urmând a fi marcată pe viitor, prin acțiuni de diplomație publică, de către toate ambasadele României pe glob. Însă una e elogierea programatică în lume, de ziua lui Eminescu, a ființei spirituale românești, alta e căutarea de către publicul străin, din proprie inițiativă, a ferestrei, în acest caz literare, prin care să poată privi în România. Or, în această căutare, oricât ar părea de paradoxal, autorilor de carte le revine doar un rol secundar. Principal e nervul vremii, prestația generală, felul în care țara își face simțită prezența și stârnește – sau nu – interesul între celelalte țări pe scena lumii. Iar această sarcină revine altora, prin structuri ceva mai politice… Fiind pasionat de publicații românești / despre România apărute în străinătate, îndeosebi în spațiul german, am constatat că “valuri” mari de interes și, respectiv, de editare, au fost, de pildă, în timpul războiului al doilea mondial și, ulterior, în anii 60-70. Când România avea o motivație și o structură internă stabilă, impunându-și prezența în lume (cum și în ce scop, despre asta se poate discuta). În rest… Au prezentul nu ni-i mare? Există și astăzi anumite teme “literare” românești cu priză la publicul străin, mai toate negative, cum se poartă și prin presa cu sau fără pedigree. Unde – deși invocate – nu contează nici adevărul istoric, nici criteriile estetice și nici măsura lucrurilor. Senzație să fie! Bau-Bau să fie! De preferință un vampir securist cu tendințe xenofobe, obsesii sexuale, cocoașă și 69 la picior. Cultivarea până la extaz a sordidului e de natură să aducă premii și recunoaștere, și nu dintre cele mai neînsemnate. Însă nu cred că de asta ar fi acuzabili autorii. Actuala epocă post-totalitară absoarbe în vacuumul ei toate aceste manifestări, cerându-și tributul în negative developate în sens invers după Mitrea Cocor. Întreagă această tendință e greu de combătut cu 30 de persoane pe care o ambasadă le strânge o dată pe an în fața unui bust al lui Mihai Eminescu, fie el și așezat la malul Lacului Geneva.
– Ce ar trebui făcut pentru a fi mai bine cunoscută în străinătate literatura română?
– Trebuie făcută rânduială în țară. Din temelii. Rețeta stă scrisă în imn – adesea neluată în seamă, ca orice rețetă. Trebuie date României un rost, o atitudine și o înfățișare noi. Atunci vor fi curioși și cetățenii cultivați ai lumii, nu doar negustorii și samsarii, ce avuții se află în lada ei de zestre.