– Admirabilă cartea dumneavoastră de debut, “Estetica lui Norman Manea”, înainte de toate pentru că pare o abordare cinstită, care se opune unor stereotipii prin argumente. V-ați ocupat, constat din scurtul CV, de mai mulți ani de literatura exilului românesc. De ce ați ales să debutați cu o carte despre Norman Manea?
– Totul a început în 2004 când am intrat în contact cu cărțile lui Norman Manea. Eram în ultimul an de facultate și citisem romanul difuz-autobiografic Întoarcerea huliganului & eseurile despre totalitarismul românesc din Despre clovni: Dictatorul și Artistul. Mi s-au părut, în primul rând, diferite. Aveau o accentuată amprentă central europeană, pe care nu o mai regăsisem în literatura română postbelică. Asocierea cu Czesław Miłosz, György Konrád, Imre Kertész, Aharon Appelfeld sau Bruno Schulz mi se părea izbitoare. Firește, observația asta aveam să descopăr că nu-i decât un clișeu exportabil al receptării scriitorului. Dar pentru mine efectul ei a fost decisiv. În 2007, când îmi alegeam tema cercetării doctorale, am oscilat între Norman Manea și Gheorghe Crăciun. Autorul optzecist mă atrăgea tot prin plurivalență: era un prozator experimental, un teoretician subtil, un eseist percutant. Ne părăsea prematur chiar în acel an, aveam în față opera “definitivă”, mi-ar fi plăcut să-i dedic un studiu pe care consider că-l merită deplin. L-am ales, în schimb, pe Manea. A fost o alegere intuitiv-empatică, știam prea puține despre receptarea lui străină, nu anticipam amploarea bibliografiei. De fapt, acesta este și motivul pentru care mi-ar fi fost imposibil să mă ocup pe îndelete de cartografierea exilului literar românesc (de altfel, un proiect distinct). În Estetica lui Norman Manea, am preferat să contextualizez și să înțeleg până la capăt universul imaginar și amplitudinea etică a acestui autor român, unul dintre puținii deveniți universali nu doar prin traducerea în peste douăzeci de limbi, cât prin comentarea intensivă o cărților sale în spațiul european și american.
– Dacă este să dau crezare semnalărilor elogioase de pe coperta a patra – și nu văd motive să nu dau crezare! – cartea dumneavoastră nu numai că are meritul pionieratului, dar vă și recomandă drept un foarte înzestrat tânăr critic, atent la detalii și nepărtinitor. Cum ați prezenta dumneavoastră înșivă, în câteva fraze, acest debut editorial?
– Fiind prima monografie dedicată subiectului – nu-i vorba doar de spațiul românesc – s-ar putea spune, firește, că are “meritul pionieratului”. Afirmația este măgulitoare, dar constituie doar premisa unei judecăți de valoare. Altfel, toate cărțile ce abordează pentru prima dată un subiect sunt, fatal, “pionierești”. Eu sper ca meritul ei să fie exegetic, să reprezinte o contribuție onestă, frecventabilă pentru viitorii cercetători. Am încercat să dau volumului o formă narativă, epurată de prețiozități academice. Două lucruri mi s-au părut esențiale: documentarea direct la sursă (am lucrat două luni chiar în arhiva personală a lui Norman Manea de la Bard College, New York) și accesibilitatea manuscrisului (cititorul nu este decât în mod excepțional un specialist în domeniu). În prima parte propun o incursiune în universul literaturii rafinat-crepusculare a autorului Plicului negru, iar în a doua comentez eseurile din Despre clovni și bântui o întreagă “arhivă inoportună” pentru a reconstrui trei scandaluri publicistice spectaculoase unde Manea fusese protagonist (prefer să nu le divulg, au savoarea lor amară).
– Ce v-a marcat cu deosebire în perioada 2007-2009, în care ați fost cronicarul revistei “Vatra”?
– Invitația de a scrie constant pentru Vatra m-a onorat. O consideram și o consider încă cea mai valoroasă revistă culturală românească apărută lunar. A fost o perioadă esențială pentru formarea mea. Suferind de anacronismul fidelității, încă n-am încheiat această colaborare, însă odată cu debutul la Observator cultural,în Vatra semnez, din păcate, tot mai rar. Singurul inconvenient l-a reprezentat absența vizibilității. Pentru critica de întâmpinare faptul este capital. Cum revista avea o difuzare deficitară, iar unele numere apăreau cu întârziere ajungeam uneori să îmi public cronicile (ulterior apariției printate) pe blogul revistei Cultura, unde mai scriam sporadic.
– Cum vedeți, din liniștea creatoare a proviniciei, viața literară și mai ales lumea criticii literare?
– Mă încăpățânez să cred că nu sunt deloc provincial. Trăind la Cluj, mă alint, adesea, cu gândul că sunt un cosmopolit marginal. Nu resimt Bucureștiul ca centru decât în sensul foarte particular al audienței. Frustrarea cea mai mare ar fi că, inevitabil, devin inaccesibile anumite evenimente culturale. Altfel, criticul nu depinde decât de calibrul său intelectual, de puterea de muncă. Iar dacă “provincialul”, inclusiv cel bucureștean, urcă în avion spre bibliotecile din Londra, Roma, Paris sau New York descoperă că viața noastră literară – amestecată și cu totul insignifiantă de la distanță – se cere permanent reinventată. Bătrânul sincronism lovinescian nu-i doar o snoavă teoretică.
– Credeți că tinerii critici ca dumneavoastră, care vă alăturați altora la fel de competenți, vor impune cât de curând altă imagine asupra literaturii române actuale și un alt canon literar?
– Am publicat chiar în Vatra (nr. 3/2009) un studiu amplu despre Ce s-a întâmplat cu critica tânără în ultimii zece ani. Câteva dintre cărțile colegilor mei de generație au propus o imagine complementară, adesea alternativă asupra literaturii române din ultimul secol. Dacăaceastă imagine revigorantă, uneori originală se va și impune,va decide timpul. Oricum, mizez pe discernământul istoriei literare. Vorbind precum strategii economiei, aș spune că truda criticilor e o investiție pe termen mediu. Canonul? Aici lucrurile se complică. Oricum, el trebuie să fie discutat. Mircea Martin are dreptate. Dacă nu se discută, degeaba se face.
– Ce înseamnă literatura română în context european? Vă întreb pentru că v-ați susținut masteratul cu această temă. Aveți în vedere să aprofundați subiectul în vreun studiu amplu?
– Dizertația mea de masterat abordează lirica erotică a lui Emil Brumaru. E drept că programul de masterat se numea Literatura română în context european. Corelarea literaturii române cu ceea ce se întâmplă în afara granițelor noastre îmi pare fundamentală pentru relevanța oricărei cercetări de critică literară. Tendințele protocroniste, mitizările, autismul critic nu pot fi abolite decât printr-o contextualizare onestă măcar la nivel regional. Recent, am depus o aplicație pentru un proiect postdoctoral intitulat Subversiune, memorie, exil în romanul central-est european sub comunismul târziu.
– Cum se împacă scrierea creativă pe care o predați la Universitatea “Babeș-Bolyai” cu critica literară?
– Se împacă foarte bine mai ales că substanța cursului este teoretică, centrată pe scrierea eseului critic. Nu avertizează Adrian Marino că “ideile sunt opere”?