Stai lângă mine și numără,
De la-nceputul lumii până la nouă.Luna e mai veche decât pământul,
Dar fața ei a rămas tot nouă.
Are gură și nu strigă la noi,
Parc-ar fi toată numai zăpadă.
Are ochi, dar și-i ține închiși
Ce se-ntâmplă pe pământ să nu vadă.
Are urechi. Le păstrează închise
Să nu mai audă ce ne șoptim,
Râde uneori că nu pricepem
Sub lumina ei galbenă să ne iubim.
Stai lângă mine și numără,
De la-nceputul lumii până la zece.
Nici n-apucăm să spunem unu
Și viața a trecut și mai trece.
Din volumul “Masa tăcerii”, 1974, reprodus după antologia Zaharia Stancu, “Poeme cu lună”, Editura Eminescu, București 1986