In fiecare an, de mai bine de 20 incoace, in plin centrul Frantei – la Clermont-Ferrand, capitala regiunii Auvergne – se desfasoara cel mai important festival de scurt-metraj din lume. Si, daca lumea poate incapea intr-un scurt-metraj, nu este sigur ca un scurt-metraj are un loc pe lume – in afara unui festival…
E vechea dilema a acestui format “ingrat”: este scurt-metrajul condamnat la confidentialitate, sau este condamnat la confidentialitate scurt-metrajul? Desi are o genealogie ilustra (mai toti marii cineasti si-au “facut mana” pe el) si desi exista multe festivaluri care dau scurt-metrajului ce-i al lui (mult, adica prea putin), numiti, daca se poate, ultimul scurt-metraj vazut intr-o sala de cinema… Q.E.D.!
Clermont-Ferrand nu este exceptia care intareste regula, ci regula insasi. Cinefilii (din regiune si din afara ei) iau drumul festivalului la fiecare inceput de februarie – cum am facut-o si eu, c/o PricewaterhouseCoopers -, ceea ce inseamna ca poti intalni tineri profesori, infirmieri, functionari sau bibliotecari de prin sudul Frantei, din Nord sau din Est & Vest luand masa la “L’Univers” – bistroul de peste drum de sediul festivalului, unde a manca macar o data pe zi este deja un ritual. Dar, desi par multi, de fapt sunt tot mai putini. Cozile de sute de persoane la intrarea in marea sala Cocteau sunt aproape o amintire; mai vezi cozi lungi doar la intrarea in sala Vian, dar e o iluzie optica – sala este mult mai mica…
Aceasta ultima editie (a 27-a nationala, a 17-a internationala si a 4-a “Labo” – adica experimentala) a reunit 175 de filme numai in aceste trei sectiuni. S-au mai adaugat nenumarate programe: “Box”, “Clipuri”, “Norvegia”, “Spania”, “Vietnam”, “Scoala Sam Spiegel” din Ierusalim – 11 scurte alese de nume precum Almodovar, Paul Auster, Hector Babenco, Luc Besson, Christopher Doyle, Atom Egoyan, Charlie Kaufman, Patrice Leconte, Mike Leigh, Jeanne Moreau, Paul Newman, Gus Van Sant, Andrzej Wajda, Peter Weir, Wim Wenders -, “Regards d’Afrique”, “Les films de la Grande Ourse”…, plus inevitabilul program “Canal +”… Dar acesta este un simptom – ca si proliferarea juriilor & premiilor: in momentul in care audienta scade, vii cu multiplicarea ofertei. Daca nu se poate mai bine pentru tot mai multi, atunci recurgi la cate un pic pentru fiecare.
Programul “Labo” – din al carui juriu de presa am facut parte – este una dintre acele sectiuni care pot parea artificiale: de ce ar trebui separate scurt-metrajele experimentale de cele mainstream? In calitate de “veteran” al Clermont-ului, va pot spune: pentru ca acele scurte mai dificile, mai “arta & eseu” – intr-un cuvant: mai iesite din canoane – erau fluierate & huiduite atunci cand erau proiectate in celelalte doua sectiuni! “Publicul clermontez, cel mai exigent public de scurt-metraje din lume”? O fi fost, dar nu mai este de mult… “Formatajul” (tematic & ideologic) a creat – si la Clermont-Fd – un public pe masura, care nu “gusta” experimentul si vrea ca acest lucru sa se stie. Creandu-se o nisa pentru experiment s-a surmontat un impas. Iar filmele-altfel din aceasta sectiune – o afirm in cunostinta de cauza – au fost, de departe, mult mai interesante decat filmele-otova cu care au venit celelalte programe – cu exceptiile aferente care au fost (une fois n’est pas coutume!) chiar cele premiate: El otro sueno americano, al mexicanului Enrique Arroyo, si La peur, petit chasseur al francezului Laurent Achard. Sunt filme care ar fi putut figura chiar in cadrul competitiei “Labo”: dure, provocatoare, lipsite de menajamente, cu o idee inalta despre Cinema si fara a face concesii unui public neinteligent. Premiul “Labo” a fost atribuit cvasi-clipului muzical Sometimes de Pleix, iar cel “Labo”-presa, lui The Raftman’s Razor al americanului Keith Bearden. Cat priveste Premiul Publicului, acesta s-a dus la irezistibilul Alice et moi al belgianului Micha Wald.