Clopotele/ de Richard Harvell

Născut în anii 1700, într-un sat din Alpii elvețieni, unde mama lui surdă trăgea cele mai răsunătoare clopote de pe pământ, Moses Froben, protagonistul romanului de debut al lui Richard Harvell, este înzestrat deopotrivă cu o ureche extraordinar de sensibilă și cu un glas special, care îl vor ajuta să-și depășească originea umilă și să devină Lo Svizzero, cea mai celebră voce a Europei secolului al XVIII-lea. Dar, în copilărie, viața lui și a mamei se învârt în jurul clopotniței, iar copilul este fascinat de sunetul clopotelor. Când îi sunt descoperite calitățile, precum și puterea lui de a scoate la iveală păcatele din interiorul bisericii, Moses este alungat din sat. Salvat de doi călugări aflați pe drumul de întoarcere la Abația St. Gallen și grație vocii lui extraordinare, pe care o descoperă și el abia acum, Moses este primit în corul de băieți al abației. Aceeași voce îi atrage însă și cea mai mare nenorocire când dirijorul corului decide să fie castrat, pentru a-i păstra astfel vocea de înger. După exilarea celor doi prieteni călugări, salvatorii lui, și căsătoria impusă de familie tinerei de care este îndrăgostit, Moses hotărăște să plece de la abație, pe urmele iubirii lui. Ia așadar drumul Vienei, unde ajunge în cele din urmă elevul celebrului cântăreț Guadagni. Apoi viața lui va lua întorsături nebănuite.

Clopotele este o carte din care nu lipsesc misterul, adevărul și legenda, dragostea regăsită și pierdută, și mai ales sunetele vieții sub toate formele ei.

“Clopotele este pentru auz ceea ce Parfumul este pentru miros. Un roman care îți bucură simțurile și îți captivează mintea în același timp.” – Sarah Dunant

* * *

La început au fost clopotele. Trei clopote, turnate din lopeți, greble și sape strâmbate, ceaune crăpate, pluguri tocite, o sobă ruginită și câte o monedă de aur topită în fiecare din ele. Erau negre și aspre, mai puțin de jur împrejurul buzelor argintii, unde ciocanele de lemn ale mamei mele bătuseră de un milion de ori. Mama era destul de mică încât să poată dansa sub ele, în clopotniță. Când se legăna, tălpile i se desprindeau de pe podeaua cu scânduri lustruite, astfel că, atunci când ciocanul lovea clopotul, îi simțea vibrația din coroana lui și până-n vârful degetelor ei întinse de la picioare.

Erau cele mai Răsunătoare Clopote de pe Pământ, așa spuneau toți locuitorii din Uri, și chiar dacă acum știu unul mai puternic, așezarea lor deasupra Văii Uri le făcea într-adevăr foarte răsunătoare. Dangătul lor putea fi auzit de pe apele Lacului Lucerna până deasupra zăpezilor din Pasul Gotthard. Chemarea lor îi întâmpina pe negustorii care veneau din Italia. Coloanele de soldați elvețieni își astupau urechile cu palmele când mărșăluiau pe drumul din Uri. Când clopotele începeau să bată, cirezile de boi nu voiau să se mai urnească. Până și cei mai grași bărbați își pierdeau pofta de mâncare de la vibrațiile din măruntaiele lor. Toate vitele care pășteau pe pășunile din împrejurimi surziseră de mult. Chiar și văcarii cei mai tineri erau la fel de tari de urechi ca bătrânii, deși se ascundeau în colibele lor dimineața, la amiază și noaptea, când mama bătea clopotele.

M-am născut în acea clopotniță, deasupra bisericuței. Acolo am fost alăptat. Când era destul de cald, acolo și dormeam. Ori de câte ori mama nu le bătea cu ciocanele, ne cuibăream sub clopote, în turnul clopotniței, cu cei patru pereți deschiși către lume. Mă adăpostea de vânt și mă mângâia pe frunte. Deși nu-mi adresa nici un cuvânt, și nici eu ei, îmi privea gura când gânguream ca orice copil mic. Mă gâdila ca să râd. Când am învățat să merg de-a bușilea, mă ținea de picior ca să nu alunec peste margine, să cad și să mă zdrobesc de stâncile colțuroase de dedesubt. Ea m-a ajutat să stau în picioare. Îi strângeam în fiecare pumn câte un deget și ea mă tot conducea în cerc pe lângă fiecare margine, de o sută de ori pe zi. În ce privește spațiul, clopotnița noastră era o lume foarte strâmtă – majoritatea ar fi văzut-o ca pe o închisoare pentru un copil. Dar în ce privește sunetul, era cea mai grozavă casă de pe pământ. Căci toate sunetele scoase vreodată erau captate în metalul clopotelor și, în clipa-n care mama le bătea, dădea drumul în lume frumuseții lor. Atâtea urechi auzeau prin munți ecoul dangătului tunător. Unii îl urau, alții erau inspirați de forța lui sau atât de fermecați, încât rămâneau cu privirea pierdută; sau plângeau, căci vibrațiile îi făceau să-și scuture tristețea. Dar nu li se părea frumos. N-avea cum. Frumusețea dangătului era destinată doar mamei mele și mie.

Aș vrea ca acesta să fie începutul: mama și clopotele acelea, Eva și Adam pentru vocea mea, pentru bucuriile și tristețile mele. Dar bineînțeles că nu ăsta-i adevărul. Am și tată; și mama avea unul. Chiar și clopotele aveau un tată. Al lor a fost Richard Kilchmar care, într-o noapte din anul 1725, se clătina pe o masă, așa de beat încât a văzut două luni în loc de una. ș…ț

Biserica lui Kilchmar a fost terminată în 1727, înălțată numai cu truda celor din Uri și cu piatră din Uri, astfel încât, în lunile de iarnă, indiferent de cât lemn ardea în sobă, rămânea la fel de rece ca muntele pe care a fost construită. Era o biserică mică și joasă, ce aducea cu o gheată. Episcopului i s-a cerut într-o petiție să trimită un preot potrivit pentru frigul și pustietatea postului. Răspunsul lui a sosit după câteva zile în persoana unui preot tânăr care se încrunta la ușa lui Kilchmar – eruditul părinte Karl Victor Vonderach. “Omul potrivit, scria episcopul, pentru a fi delegat pe un munte rece și îndepărtat. Nu-l trimite înapoi.”

Acum biserica avea un conducător, douăsprezece bănci rustice și un acoperiș care nu lăsa să pătrundă înăuntru o bună parte din apa de ploaie, dar tot nu avea ceea ce Kilchmar le promisese. Nu avea clopotele ei. Așadar Kilchmar și-a pregătit căruța, și-a sărutat soția și a spus că va face o călătorie la St. Gallen, ca să găsească cel mai bun meșter de clopote din lumea catolică. A pornit-o huruind spre nord, în strigăte patriotice, și nu a mai fost văzut niciodată în Uri.

Construirea bisericii îl ruinase.

Astfel, la un an după ce ultima plăcuță de ardezie a fost pusă pe acoperișul ei, biserica înălțată pentru a găzdui cele mai Frumoase și mai Răsunătoare Clopote nu avea nici măcar o talangă atârnată în clopotniță.

Locuitorii din Uri sunt niște oameni mândri și inventivi. Cât de greu poate fi să faci un clopot? s-au gândit ei. Matrițe de argilă, niște metal topit, câteva grinzi pe care să atârni clopotele la sfârșit – nimic mai mult. Poate că Dumnezeu l-a trimis pe Kilchmar numai ca să-i pornească pe drumul lor.

Dumnezeu are nevoie de fierul tău, așa era răspândită vorba. Adu-I arama și tinicheaua ta.

Lopeți ruginite, sape rupte, cuțite oxidate, ceaune crăpate – toate erau aruncate într-o grămadă care, în scurt timp, ajunsese să troneze în Piața Altdorf, chiar pe locul unde Kilchmar își pecetluise făgăduiala în urmă cu trei ani. Mulțimea primea cu urale orice donație nouă. Un om și-a târât soba care ar fi trebuit să-i țină de cald în acea iarnă. Dumnezeu s-o binecuvânteze, a șoptit cineva când o văduvă bătrână și-a azvârlit bijuteriile în grămadă. Au curs lacrimi când cele mai bogate trei familii s-au adunat și au contribuit cu câte o monedă de aur. Era nevoie de zece căruțe trase de boi ca să transporte metalul în sat.

Sătenii, deși nu prea aveau ce metal să ofere, nu s-au lăsat mai prejos. Nouă zile și nouă nopți cât au păzit cuptorul de topit improvizat au pus la bătaie tot șnapsul care le mai rămânea în sticle la revărsatul zorilor, plus un set complet de dinți de lup, un corn încovoiat de ibex și o bucată mare de cuarț prăfuit.

Doisprezece bărbați s-au ales pe viață cu urme de arsuri în ziua când au turnat supa încinsă în matrițe. Primul clopot era rotofei ca un curcan gras, al doilea destul de mare cât să ascundă sub el o capră mică, iar al treilea, nemaipomenitul clopot al treilea, era înalt cât un om și a fost nevoie de șaisprezece cai ca să-l ridice în turnul clopotniței.

Toți locuitorii din Uri s-au adunat pe o colină la poalele bisericii ca să audă bătaia clopotelor pentru prima dată. Când totul a fost rânduit, oamenii și-au îndreptat smeriți ochii către părintele Karl Victor Vonderach. El le-a întors privirea, de parcă ar fi fost doar o turmă de oi.

― O binecuvântare, părinte? a șoptit o femeie. Binevoiți să binecuvântați clopotele noastre?

El s-a scărpinat la tâmple și a ieșit în fața mulțimii. Și-a plecat capul și toți au făcut la fel.

― Tată ceresc, a bombănit el dregându-și glasul. Binecuvântează aceste clopote ale Tale… A pufnit și s-a uitat împrejur, apoi la pantoful lui care stătea într-o baligă proaspătă. Lua-le-ar naiba, a bodogănit el.

A trecut țanțoș prin mulțime. Oamenii l-au urmărit cu privirea până a dispărut în casa lui, care avea geamuri la ferestre, dar încă nu avea țigle pe acoperiș. Apoi mulțimea tăcută s-a întors să privească șapte rude de-ale lui Kilchmar cum intrau hotărâte în biserică – una să tragă clopotul mic, două pe cel mijlociu și patru pe cel mare. Mulți și-au ținut răsuflarea când, în turnul clopotniței, cele trei clopote mari au început să se legene.

Atunci cele mai Răsunătoare și cele mai Frumoase Clopote de pe Pământ au pornit a bate.

Văzduhul s-a cutremurat. Dangătul a inundat valea. Era ascuțit ca o balama ruginită, tunător ca o avalanșă, pătrunzător ca un țipăt și mângâietor ca șoapta unei mame. Toți au scos un strigăt de uimire, s-au înfiorat și și-au astupat urechile cu mâinile. S-au dat înapoi împleticindu-se. Geamurile părintelui Karl Victor au crăpat, iar dinții erau atât de încleștați, încât s-au ciobit. Timpanele s-au spart. O vacă, două capre și o femeie au fost apucate deodată de chinurile facerii.

Când ecourile de pe crestele înalte s-au stins în sfârșit, s-a lăsat liniștea. Toată lumea se uita țintă la biserică de parcă ar fi stat să se prăbușească. Atunci ușa s-a dat în lături și rudele lui Kilchmar au năvălit afară, astupându-și cu palmele urechile făcute zob. Au dat ochii cu mulțimea ca niște hoți prinși cu comoara la ciorap.

Și atunci au început uralele. Mâini se înălțau către cer. Pumni se agitau în aer. Lacrimi șiroiau pe obraji. Reușiseră! Cele mai Răsunătoare Clopote de pe Pământ tocmai bătuseră!

Împărăția lui Dumnezeu pe pământ era în siguranță!

Mulțimea a luat-o încet în josul colinei. Când cineva a strigat: “Mai trageți-le o dată!”, toată lumea a bătut în retragere și au luat-o imediat la goană – bărbați, femei, copii, câini și vite alergau, alunecau, se rostogoleau pe dealul noroios și se ascundeau în spatele caselor dărăpănate, de parcă fugeau din calea unei avalanșe. S-a așternut iar liniștea. Câteva capete s-au ivit de după case și s-au uitat în direcția bisericii. Rudele lui Kilchmar nu erau de găsit. Într-adevăr, în scurtă vreme nu mai vedeai picior de om la câteva sute de metri de biserică. Nu se mai găsea nimeni destul de viteaz să tragă iar clopotele.

Și totuși? Șușoteli au străbătut văzduhul. Copiii arătau către o pată maronie care se mișca încet în vârful dealului, ca un mănunchi de fân în bătaia domoală a vântului. Un om să fie oare? Nu, nu era om. Doar un copil – o fetiță – în zdrențe murdare.

Întâmplarea a făcut ca acest sat să aibă, printre comorile sale, o fetiță nătângă și surdă. Obișnuia să se zgâiască la săteni cu privirea țintă, de parcă le cunoștea păcatele pe care se străduiau să le ascundă, așa că ei o alungau aruncând după ea găleți de zoaie de fiecare dată când se apropia. Copila aceasta surdă se uita la clopotniță în timp ce urca dealul, căci și ea auzise clopotele, nu cu urechile ei neputincioase, ci așa cum se aude sfințenia: ca o vibrație în pântece.

Au privit-o cu toții cum urcă și au știut că Dumnezeu le-o trimisese pe această copilă nătângă tot așa cum Dumnezeu îl trimisese pe Kilchmar, așa cum le trimisese piatra cu care să construiască biserica și metalul de turnat clopotele.

Copila se uita la clopotniță ca și cum își dorea să poată zbura.

― Du-te, i-au șoptit sătenii. Du-te.

Ea nu-i aude cum o îndeamnă să meargă. Dar amintirea dangătului clopotelor o atrage spre uși și înăuntrul bisericii, unde nu mai călcase până atunci. Pe podea sunt cioburi de sticlă – geamurile sparte – așa că fata lasă urme sângerii când urcă scările înguste din spatele bisericii. La primul nivel al clopotniței, cele trei frânghii atârnă din tavan. Dar ea știe ce-s alea frânghii și știe că magia nu vine de la ele, ci acestea o conduc mai sus, așa că urcă scara și ridică trapa cu capul. Părțile laterale ale turnului sunt deschise – nu există parapet care să te împiedice să cazi – și vede patru priveliști diferite: la stânga, piscuri întunecate; în față, valea șerpuind în sus spre Italia; în dreapta, trecătoarea Susten înzăpezită; iar când urcă prin trapă, în spatele său, își vede spectatorii adunați în jurul caselor ca viermii care mișună pe carnea putrezită.

Se duce sub cel mai mare clopot și își ridică privirea, în umbra lui. Corpul lui e negru și aspru. Ajunge sus la el și-l lovește cu mâna, dar nu se clintește. Copila nu simte nici un sunet. Două ciocane de aramă stau rezemate în colț. Ridică unul din ele și-l împinge în cel mai mare clopot.

Simte efectul mai întâi în burtă, ca atingerea unei mâini calde. Nu a mai atins-o cineva de ani de zile. Închide ochii și simte atingerea radiind în josul coapselor. Se răspândește în coșul pieptului. Copila oftează. Lovește iar clopotul cu ciocanul, cât poate de tare, iar vibrația merge mai departe. I se încolăcește pe la spate și sus, către umeri. Parcă o țineîn aer, parcă plutește în sunet. Lovește clopotul iar și iar, și sunetul se face tot mai cald.

Trage clopotul mijlociu. Îl aude în gât, în brațe, în scobiturile din spatele genunchilor. Sunetul trage de ea, de parcă niște mâini calde ar desface-o în bucăți, iar ea se face în trupul ei mic mai înaltă și mai lată decât a fost vreodată.

Clopotul mic îl aude în falcă, în lobul urechilor, în arcuirea tălpilor. Leagănă ciocanul iar și iar. Ridică și al doilea ciocan, ca să poată bate clopotele cu ambele brațe.

La început, sătenii au primit miracolul cu urale și strigăte. Ecourile dangătului răsunau în toată valea. Au închis ochii și au ascultat gloria lui.

Copila bătea clopotele. De o jumătate de oră. Nu se mai puteau înțelege între ei. Unii strigau ca să fie auziți; majoritatea ședeau pe bușteni sau se sprijineau de zidurile caselor și își astupau urechile cu mâinile. Purceii fuseseră deja fripți. Butoaielor cu vin li se dăduse cep, dar cum puteau începe ospățul victoriei fără o binecuvântare?

― Oprește-te! a strigat cineva.

― Liniște!

― Gata!

Agitau pumnii către biserică.

― Cineva trebuie s-o oprească!

La aceste vorbe, oamenii s-au uitat cu sfială în jur. Nimeni nu a ieșit în față.

― Aduceți-l pe tatăl ei! strigau. Asta-i treaba lui!

Bătrânul Iso Froben, ciobanul a cărui nevastă îi dăruise acest copil diform după douăzeci de ani de căsnicie, a fost împins în față. Nu avea mai mult de cincizeci de ani, dar ochii îi erau adânciți în orbite, iar brațele semănau cu cioturile descărnate ale unui străbunic. Și-a șters cu dosul palmei nasul care-i curgea, apoi și-a ridicat privirea către biserică de parcă ar fi fost trimis să răpună un balaur. O femeie a ieșit în față, i-a astupat urechile cu lână, apoi i-a înfășurat niște pantaloni murdari în jurul capului, legându-i la spate ca un turban.

Bătrânul a strigat ceva la bărbatul de lângă el, care a dispărut în mulțime și, după câteva clipe, s-a întors cu un bici pentru catâr.

De multe ori auzeam fără să vreau povestea: viteazul Iso Froben a urcat cu greu dealul, cu o mână ținând pantalonii să nu-i alunece pe ochi, iar cu cealaltă biciul. Poteca abruptă se înnoroiase atât de tare de la miile de picioare nerăbdătoare, încât bătrânul aluneca deseori, patina și cădea în genunchi, apoi se ridica iar, ajutându-se cu mâinile. Când a ajuns în sfârșit la biserică, era murdar din cap până-n picioare. Biciul împroșca stropi de noroi când se legăna în mâna lui. Chiar și cu lâna în urechi și cu pantalonii în jurul frunții, clopotele îi strângeau și îi zguduiau capul la fiecare dangăt.

Sunetul a devenit și mai puternic atunci când a intrat în biserică și a urcat scările, care păreau să se cutremure sub el. Își ținea palmele peste urechile astupate, dar nu-l ajuta cu nimic. L-a blestemat pe Dumnezeu a mia oară pentru că îi dăduse această copilă.

La primul nivel al clopotniței, a văzut că frânghiile erau nemișcate și totuși clopotele băteau. Vedea puncte negre în fața ochilor. Când pământul a început să se învârtă cu el, a înțeles dintr-odată: acestea nu erau deloc clopotele Domnului! Sătenii fuseseră păcăliți. Astea erau clopotele diavolului! Cu toții erau proștii diavolului. Ei construiseră această biserică. Ei turnaseră aceste clopote!

S-a întors s-o ia la fugă pe scări, dar atunci a zărit deasupra lui, în crăpăturile dintre scândurile plafonului, dansul picioarelor micuțe, drăcești.

Mai rămăsese o urmă de curaj în scheletul acela neputincios și veștejit. A strâns în mână biciul ca pe o sabie. A urcat scara clopotniței și a deschis trapa doar cât să tragă cu ochiul.

Fata țopăia, se rotea, se legăna și se întindea. Învârtea ciocanul prin aer și rămânea atârnată în aer cât timp acesta lovea. Clopotele păreau trase dinăuntrul ei, ca și cum acestea erau însăși inima ei neagră. Copila sărea de-a lungul marginii și o mână invizibilă o conducea înapoi în siguranță. A bătut clopotul cel mare: sunetele i s-au înfipt bătrânului în urechi ca niște cuie.

Plăcerea care-i strălucea fetei în ochi era ultima dovadă de care Iso Froben avea nevoie: fiica lui era posedată de diavol. A izbit trapa și s-a cățărat deasupra. Bătrânul era un războinic. A biciuit-o pe copila îndrăcită până când aceasta a căzut fără simțire pe podeaua clopotniței. Curând, din dangătul clopotelor a mai rămas doar un ecou stins. Din satul aflat în vale au izbucnit urale. Fata lui scâncea.

Bătrânul a aruncat biciul lângă ea și a coborât. A trecut prin satul în plină sărbătoare fără să se oprească și n-a mai fost văzut niciodată în Uri, așa că, după Kilchmar, el era a doua, dar nu și ultima, victimă a clopotelor.

Rămasă în biserică, fata nu s-a mișcat decât la lăsarea întunericului. Și-a ridicat capul ca să se asigure că tatăl ei plecase și s-a ridicat. Hainele îi erau însângerate. Rănile de pe spinare o ardeau. Zgomotul ospățului din satul de dedesubt nu ajungea la urechile ei surde. Și-a luat ciocanele și a deschis trapa.

Mâine, se gândea ea uitându-se în sus la clopote. Mâine am să vă bat din nou.

A doua zi, le-a bătut iar, precum și în ziua următoare, și în fiecare dimineață, amiază și noapte până la moartea ei.

Pe această copilă o chema Adelheid Froben, iar eu, Moses Froben, sunt fiul ei.

Fragment din romanul Clopotele de Richard Harvell, în pregătire la editura Litera. Traducere din limba engleză de Daria Bârsan