Clubul de la Roma si criza actuala (XIV)

Revin la prima mea documentare in Apus, in vara anului 1970. I-am luat un interviu primarului de atunci al Vienei domnul Felix Slavik. L-am intrebat pe domnul Slavik: “Ce-i deosebeste pe austrieci de nemti?”. Zambeste. “Nemtii, imi spune, traiesc ca sa munceasca. Austriecii, in schimb, muncesc ca sa traiasca… Sa traiasca bine.”
Domnul Slavik avea un vadit interes pentru finantarea bunastarii. Citise mult in materie, ii studiase cu deosebire pe sociologii americani si era adeptul declarat al impartirii poverii: plata consumului din venituri curente si din credite. Despre consumul cotidian gandea ca daca o familie, din venitul total, reuseste sa cheltuiasca pentru o hrana consistenta mai putin de o treime, are conditii sa traiasca bine. Pentru ca oricat de mare ar fi pofta de consum a familiei, dincolo de cerintele cosului alimentar, trei sferturi din venit ii vor ajunge ca sa-si achite celelalte facturi.
– Si ca sa-si construiasca o casa? l-am intrebat.
A raspuns dupa o pauza: “Cu casa e mai complicat. Dar din cele trei sferturi ramase din venit, dupa ce a rezolvat cu factura alimentara, va putea sa-si plateasca si rata la banca pentru o casa. Banca vrea dobanda. Dar, in schimb, constrange timpul sa alerge repede. Primesti casa imediat si platesti o viata. E mai bine decat sa platesti o viata, economisind, si sa-ti cumperi casa abia cand esti batran”.
Dar sa revin la impartirea cheltuielilor. Atunci, in vara lui 1970, lumea nu fusese inca ravasita de marile crize energetice. Barilul de petrol costa cativa dolari. Asa ca socoteala facuta de domnul Slavik putea sa aiba acoperire in realitatea acelui timp. O familie care isi asigura hrana doar cu o treime din venit, in conditii cantitative si calitative optime, avea toate motivele sa spere in general – si nu doar in privinta cosului alimentar – la o bunastare decenta. Caci ar fi reusit, cu celelalte doua treimi, sa ajunga la un nivel acceptabil al cheltuielilor pentru intretinerea casei, pentru imbracaminte, educatie, nevoi culturale si destindere. Plus restituirea in rate a unui credit pentru casa. Daca, bineinteles, traia intr-o casa a carei constructie fusese finantata de banca.
Astazi insa lucrurile nu mai sunt atat de simple. Lumina si caldura se scumpesc fara incetare. Pretutindeni in lume. Mai degraba am putea sa socotim ca unei familii ii va fi greu sa aspire la o bunastare decenta daca nu-si acopera, cu cel mult o treime din venit, toate cheltuielile pentru intretinerea locuintei. Cu atat mai mult, in aceste conditii, confortul e tot mai greu de asigurat fara credite bancare. Mai cu seama casa. Cati isi permit sa-si faca o casa din venituri curente sau din propriile economii?
La inceputul anilor ’70, in plin avant economic, populatia Austriei era relaxata in privinta standardului de viata. Si in niciun caz, pentru austrieci, conceptul de bunastare nu se reducea la bunurile aflate pe rafturile magazinelor alimentare si la preturile lor. Bunastarea constituita din unicate – si deci diversificata, intemeiata nu doar pe bani, ci si pe imaginatie, pe rafinament cultural, pe bun-gust – nu era deloc o pasare rara. Desi o mare parte a austriecilor se bucurau doar de o bunastare de serie. Un soi de bunastare dominata de tipare si de moda, contributiile imaginatiei individuale fiind minime. Era insa evidenta o puternica tendinta catre diversificare, catre unicate.
Ziarele din Austria, care scriau mult si dens despre bunastare, adunau sub acest concept hrana, conditiile de locuit si de munca, climatul social, educatia, sanatatea, timpul liber, circulatia informatiilor. Plecand de la ideea ca bunastarea este o conditie individuala. Masurata insa in dimensiune sociala. Si fiind posibila pe scara larga numai intr-o tara in care mersul economiei face ca partea cea mai mare a populatiei sa traiasca bine.
Nu exista insa trai bun fara o casa buna.
L-am intrebat pe domnul Slavik ce sanse are un austriac de rand sa traiasca intr-o casa buna.
– N-o sa raspund eu! a precizat primarul Vienei. Ar fi mai bine sa stati de vorba cu oameni care cunosc toate detaliile. O sa va aranjez cateva intalniri.
Am stat intr-adevar de vorba, in acele zile, cu edili, cu economisti, cu sociologi. Erau convinsi ca populatia Austriei aspira la o bunastare concreta. Numai ca bunastarea nu poate fi una pentru toti. De altfel, nici nu si-o proiecteaza toti in aceleasi contururi. Iar diversitatea opiniilor si dorintelor ingreuneaza misiunea oricarei guvernari. Oficialitatile reusesc rareori sa gaseasca raspunsuri optime la nevoi concrete. Se multumesc sa insire cifre si sa asigure populatia ca tara poate sa obtina atat PIB, atata productie, atat consum. Daca populatia ar trai cu “medii”, lucrurile ar fi simple. Dar populatia are nevoie de case, de hrana, de imbracaminte, de locuri de munca, de spitale, de scoli si de multe altele. Aceste bunuri ajung pentru toti? Si daca nu ajung, cum sa fie impartite? Intrebari grele. Mai ales ca bunastarea nu poate fi desprinsa de eficienta fiecaruia si de eficienta societatii.
– Cine imparte? am intrebat.
– Piata! a fost raspunsul… Dar statul trebuie sa intervina si sa ajute piata sa functioneze bine.
Le-am spus ca la noi statul face case si le inchiriaza prin intreprinderi, cu chirii foarte mici. Un sociolog mi-a raspuns: “Sunt doua sisteme: al nostru si al dumneavoastra. Nu cred ca sunt bune amandoua. Dar numai timpul va arata care-i cel bun”.
Dar cei mai multi dintre interlocutorii mei erau convinsi ca statul nu se poate amesteca sa dea case. N-are vocatie. Si, apoi, cum ar putea s-o faca? Sa ia bani de la toti si sa le dea case doar unora? Ar fi nedrept. Constructia de case e treaba pietei. Ca si finantarea caselor. Oamenii se pot imprumuta la banci si sa-si faca locuinte.
Continuare: miercurea viitoare