California – tărâm al vacanțelor oceanice, unde destinderea te îndeamnă la californication, dar și tărâm al goanelor după belșug. Spița omenească – agonisitoare și fără ogoială! Dar cum ar arăta o Californie (pe Someș)? Știu Ruxandra Cesereanu și Editura Charmides.
Ce aflăm noi? Că, în suficientă măsură, Clujul este o provincie americană cu „drogadicți”, hipioți și fetițe-vrăjitoare. Hipioții întreprindeau magic trips, poeta clujevită, ochi magic, folosește bicicleta pentru a se întoarce în timp. Dând cu sârg la pedale, ea îi observă pe „băieții și fetele care vrăjeau o chitară pe malul Someșului”, zămislind fantasme: „Hotel California ieșea ca un joint din burta chitării”. Iată cum se face trecerea în țara basmelor, Shambala de întrevăzut doar cu ochiul al treilea: „așa au început să cadă amintirile și poezia./Mai întâi ochii mi s-au făcut unul singur în frunte,/o cameră de filmat care se rostogolește”.
V-R-S
Există trei etaje ale fiecărui poem: vedenia, relatată cu litere comune, revelația („Și atunci am știut”), transcrisă cu italice, și breșa în suprarealitate, surprinsă în litere bolduite.
Vedenia precizează contururile amestecând totuși vremurile și dizolvând firescul limitativ. O condiție poetică este punctul de plecare al fiecărui poem triadic: „Pe mal, biserica Sfântul Mihail coborâse de pe picioroange,/copiii cu praștia îi crăpaseră vitraliile./Cafeneaua Insomnia duhnea a urină și a poeți descompuși,/în clubul Zorki pianele se stricaseră,/la barul Rivers dimineața lichidă avea culoarea pereților de spital,/pe terasele de la obeliscul Carolina fusese trasă la sorți/apocalipsa de început de mileniu./Însuși regele Mathias venise să se scalde în Mureș”. E ușor pentru un clujean să descopere în carte reperele turistice ale orașului, însă nu și atmosfera. Geografia deviază constant înspre imaginar: „Pachetele de țigări funcționau ca un prezervativ social./Clădirea Universității era acoperită de graffiti,/umezeala literelor vindeca boala scrisului./Hotel California pe Someș era străbătut de triciclete și prichindei./Cioclii se găseau doar în casele părăsite”.
Nu doar imaginarul impregnează versurile, ci și interpretarea vedeniilor. Esența acestei poeticități este hermeneutică. Realitatea trebuie înțeleasă, trebuie găsite sensuri în cele mai bizare manifestări, fără mirare și fără judecare: „Și atunci am știut:/iată, dăm foc rafinăriilor și binecuvântăm floarea-soarelui./Baie de iod e poezia!/Floarea-soarelui mi se lipise de pleoape”.
Peste toate se așterne pătura poeziei, care îmbălsămează și transformă, înfrumusețând, în cele din urmă: „Una din scoici am aruncat-o apoi în Someș ca pe o sămânță,/din ea a crescut Empire State Building cât un stâlp electric pe mal,/de unde toată poezia lumii se vedea ca o pășune”.
Dacă facerea poeziei este legată prin disciplină și un ascetism temporar de mănăstire, atunci această mănăstire nu poate fi decât o Thélème, abație a exuberanței și excesului: „Crezusem odinioară că mănăstirea e un antrenament pentru poezie/iar poezia o călugăriță în carne și oase./Dar, iată, au trecut o grămadă de ani/acum sunt înălțată pe tocuri și cu urechi înțepate de cercei”.
La ce bun poezia?
Există multe aluzii mortuare, în general mântuite în partea secundă a poemelor: „Lângă râu, celulele omenești se lipiseră într-un stup,/apa era o preacurată groapă comună” rezolvată așa: „inimile își deschiseseră floarea de lotus din burtă”. Eroii pricepători sunt o specie aparte, doar asemănătoare cu umanoizii, însă diferită prin finalitatea gesturilor rituale. La ei nu e simplă relaxare ori defulare: „Și atunci am știut:/noi suntem cuceritorii care își curăță mațele de frică,/învingătorii cu gușa fragilă,/noi căutăm Hotel California/sub dușul improvizat dintr-un lighean și o sticlă cu beregata tăiată”.
Este poezia purgare, catarsis sau potențare a superînsușirilor șamanice? Sau poate toate trei? De aceea și poemele fără titlu, doar cu un simbol comun tuturor. Textele devin un singur text-incantație-revelație+expurgare a fricilor. Cum spunea Goethe: lașul este un maț cu două picioare care se tremură mereu: „Sângele nostru e o smoală cu iriși roșietici,/globulele lui s-au amestecat cu râul și au dat la iveală/putreziciune cât să încarci în saci o viață întreagă./Spitalele și-au golit acvariile de ființe bipede,/niciunul nu mai știe să înoate în burta mamei/și nimeni nu mai are tub de scafandru./Tramvaiele din centru au ajuns pe mal,/aici hibernează o vreme, apoi cântă în cor./Ferestrele din chiștoace s-au dezintegrat./Noi suntem crabi de izvor și avem seringi în loc de clești”.
Se pare că exorcismele și revelațiile au nevoie de metaforizare complexă și figurație barocă, à la Lautréamont. Binecunoscutele infiltrații onirice și orfice ale poeziei Ruxandrei Cesereanu răzbat și aici, în tușe mai întunecate, aproape de un romantism expresionist. La toate acestea contribuie și imaginile arborescente referitoare la natalitate, scufundare și plutire. Iarăși, stimulentul mai mult sau mai puțin maudit este esențial: „Și atunci am știut:/poezia e hașiș,/noi vom mânca păsări de cocaină/și vom adormi cu lumina aprinsă”.
Hotel California e o geamandură în această lume „dereglată” și în funcție de el se face orientarea prin vise și coșmaruri: „Someșul e un camion umplut cu cafea,/o ladă lunguiață cu margini de rafie,/aici bicicliștii seamănă cu melcii fără cochilie./La răspântii se aude Hotel California”. Dincolo de el se deschide tărâmul vizionar, cu supra-sens, aproape suprematist: „Și atunci am știut:/noi vom înșela lobotomia,/îi vom înfășura cu propriul lor tifon pe minimaliști/și vom stărui într-o patrie maximă, fără bandă adezivă la gură”. Trebuie să mărturisesc că spre a subîntinde o armonie congruentă cu eliberarea de vulg promovată de volum a fost nevoie de o deplasare în Vama Veche, unde am scris pe la terase, iar acum, chiar acum, scriu în tren, cu speranța că nu vor lua loc exact lângă mine niscaiva mall-minded youngsters aburcați la Costinești.
Porția de libertate
Așadar, lumea e oprimantă și nu suportă firile libere și artiste. Soluția ar fi nu atât rebeliunea deschisă, cât retragerea în paradisuri artificiale când tumultuoase, când delicate: „Erai așezat lângă mine pe o bancă-n oraș lângă un coș de gunoi,/cumințenia mea arăta ca o pană care tocmai cădea plutind peste creștetul tău,/când deodată un blitz a cules-o și a pus-o într-un sicriu de carte poștală”.
Există metafore și comparații excepționale, care se detașează de construcția elaborată a poemelor: „Poemul orașului se cocea în Someș ca o bucată de porumb unsă cu unt,/boabele galbene declanșau o hepatită a ochiului,/râul avea sputa amestecată cu măduva spinării”. Apendicele revelatoriu devine facultativ: „Și atunci am știut:/noi nu vom avea flamură, ci amintiri de întreținere a inimii,/ca un steag în care e pompat sânge cu uraniu”.
După toată această introducere în poetica ceseriană, prefer să citesc totul în cheia spectaculosului și a excepționalității stilistice. Încep să cred tot mai mult că nu există artă, ci arte, și că o teribilă performanță este să revitalizezi formule îndelung exersate. Poeta compune pe multiple paliere: imagine, sunet, structură lexicală și culoare, toate împletite nu atât sinestezic, cât șerpuitor, labirintic. Viziunile labirintului sunt fragmentare, străfulgerate. Ar trebui să fie miros de spaimă aici, dar mai curând se simte iz de alint ori, câteodată, de panică răsfrântă în contraatac. Ambiția și voința sunt coordonatele perindărilor simili-psihedelice: „Și atunci am știut:/poezia e subterana și ieșirea,/e șira spinării prinsă cu agrafe de rufe/și cangea crescută în torace/unde o macara extrage petrolul./Ea nu mai are nevoie de paznici”.
Firul roșu al cărții este exotismul și exuberanța poeziei ca exercițiu de libertate. Poezia, cum se „știe” de mai multe ori printre pagini, izbucnește de oriunde. În plus, în viziunea poetei clujevite, ea primește sens prin curiozitate, frumusețe și poeticitate: „Și atunci am știut:/ce rămâne după poezie când nimeni nu mai știe ce e poezia?/Mă găsesc acum sub cuvinte, pe o platformă./Poemul verii, atârnat de belciuge, nu are de dat socoteală nimănui”. Doamne ajută! Așa să fie! Poezia să nu se împiedice de nicio limită, să fie orice și oricum atâta timp cât nu copiază și cât este capabilă să provoace scurtcircuite: „Aflasem pe furiș că alfabetele se dezintegraseră din istoria poeziei/Se zvonise că poezia izbutise extincția spațio-temporală”.
Postmodernism elitist este aici, oarecum specific nouă – în sens bizantin: migdalat și în spirală.