Edmonde Charles-Roux – Coco Chanel. Editura RAO. Traducere din limba franceză și note de Ileana Cantuniari
Prezentăm cu mare întârziere o carte surpebă pe care o poate citi cu interes și folos oricine despre Coco Chanel, „femeia care a coborât moda în stradă”. A crescut într-un orfelinat franțuzesc. Simplitatea vestimentației călugărițelor și a mediului și-a pus amprenta asupra creațiilor sale. A înțeles mai bine decât oricare alta nevoile femeii moderne de a iubi și de a munci liber. Și a creat haine care să o satisfacă. Misterioasă pentru apropiați, înverșunată să șteargă orice urmă a trecutului, a originilor ei, a familiei înseși, Gabrielle Chanel a fost de-a lungul întregii existențe o femeie în afara tiparelor, o persoană în afara normelor într-o societate conformistă, și poate că nu trebuie să căutăm altundeva secretul prodigioasei ei reușite. Urmând itinerariul invers celui care o condusese spre Elle, Adrienne, roman căruia celebra creatoare de modă i-a fost inspiratoare și nu model, Edmonde Charles-Roux a fost nevoită să facă ordine și curățenie într-o întreagă viață de minciuni sau de mărturisiri subtil travestite, pentru a ne-o arăta pe fetița unor negustori ambulanți din Cévennes, născută din întâmplare la Saumur; pe orfana uitată într-o mânăstire din Correze, pe mica elevă internă la călugărițele din Moulins, care avea să devină curând poseuse, figurantă într-un șantan frecventat de garnizoană, unde cânta Qui qu-a vu Coco dans lTrocadéro? Gommeuse, tânără elegantă afectată pe scenă la Vichy, angajată mai apoi ca să ofere apă minerală celor veniți la cură, cea căreia numeroșii prieteni îi dădeau încă de când avea douăzeci de ani porecla Coco, avea să-și croiască drumul. Nelegitimă, firește în sensul echivoc și proustian al termenului , dar mereu marginală, independentă, ambițioasă și deja sigură de destinul ei ieșit din comun. Nu prea există oameni celebri, bărbați și femei, care să nu o fi cunoscut, astfel că viața ei se confundă cu istoria perioadei interbelice. Cocteau, Picasso, Max Jacob, Reverdy, Misia Sert, prietena dintotdeauna, Diaghilev, Stravinski, apar cu toții în paginile cărții, căci au fost martori intimi ai acestei aventuri extraordinare. Prin această carieră agitată, Edmonde Charles-Roux povestește viața unei femei unice, trasând totodată cronica a șaptezeci de ani ai secolului XX. Acest portret al unei celebre necunoscute constituie mult mai mult decât un portret: reprezintă epopeea unui roman trăit și a unei existențe romanești.
Coco Chanel a murit singură, într-o cameră de hotel, la 87 de ani, în ianuarie 1971.
Pentru a vă convinge să deschideți cartea, reproducem câteva fragmente din Prolog:
„Viața lui Chanel abundă în contraste.
Croitoreasă fiind, s-a ferit de frivolitate; ca șef de întreprindere, a încălcat toate regulile jocului și nu a avut nici o jenă în a depăși limita autorizată; în calitate de creatoare de modele, nu și-a găsit satisfacția decât în a se lăsa plagiată. Totul se petrecea ca și cum această femeie, ale cărei găselnițe se transformau în aur și care număra printre fidelii ei miliardari veniți din America, din Orient sau din Asia, nu ar fi revendicat drept unică victorie decât pe aceea de a-și fi văzut preceptele reluate la nivelul străzii de către oamenii de rând.
A acumulat o imensă avere în afara oricărei intimități cu ceea ce ar fi trebuit, în mod logic, să fie mediul ei: marea industrie și ceea ce are legătură cu ea, bancă, bursă, politicieni, oameni de finanțe, într-un cuvânt: puterea. Niciodată nu a fost auzită ridicând în slăvi bogăția sau venerând banul. Nici cea mai măruntă jubilare. A avea însemna pentru ea cu siguranță o plăcere, dar în care esențialul era măsurarea distanței care o separa de perioada când nu avea nimic.
Deși a trăit într-o perioadă care a făcut din deplasare o obligație profesională, condiționând în bună parte strălucirea marilor întreprinderi, i-a disprețuit regește pe cei care se sileau să facă așa-numitele călătorii de afaceri și a continuat să nu se deplaseze decât pentru plăcerile personale.
A știut să recunoască talentul celor mai notabili artiști și a găsit în rândurile lor singurele prietenii de care s-a simțit onorată. Cu toate astea, se răzvrătea atunci când erau confundate meseria ei și meseria lor și detesta să se folosească termenul de geniu în legătură cu persoana ei. Se voia a fi un simplu artizan.
Părea invincibilă, iar magia strălucirii ei, extraordinara ei seducție au contribuit la succesul a ceea ce a întreprins. Dar, în sânul acestei reușite, trăia ca o exilată, dând greș în lucrul la care ținea cel mai mult: viața ei de femeie. Și totuși! Putea fi cineva mai independent, mai eliberat decât ea? Acest destin singular dezminte tocmai tezele care fac din egalitatea sexelor condiția determinantă a fericirii feminine. Egală bărbaților în viața profesională, adesea superioară lor, Gabrielle Chanel a fost, în confruntarea cu aspirațiile inimii, cea mai dezarmată dintre femei. Lucrul cel mai dezastruos fiind faptul că, dacă îmbrăcămintea a fost în centrul întregii ei existențe, marea problemă a fost dragostea. Un domeniu în care nu a cunoscut decât deziluzii.
Formată, descoperită, inventată de bărbați, a muncit toată viața pentru femei, fără să le iubească îndeajuns pentru a uita de sine împodobindu-le. Fiecare persoană de sexul ei îi apărea acestei ființe pasionale sub trăsăturile unei potențiale rivale, astfel încât, până la ultima suflare, văzându-se nu așa cum era, ci așa cum fusese în anii ei de tinerețe, angajată cu totul în războiul dus pentru a plăcea, Chanel și-a dedicat în taină sieși artificiile ei cele mai provocatoare.
Fiecare dintre colecțiile ei era cunoscută ca o reîntoarcere solitară, un lung voiaj nemărturisit în arcanele propriului trecut… acel trecut despre care ea nu vorbea niciodată.
Căci lucrul care, mai mult decât orice din viața ei, atrage atenția, nu e doar spectacolul reușitei, nici măcar popularitatea, nici imensa, audiență de care s-a bucurat, ci enigma care a știut să fie în ochi tuturor celor care i-au stat alături, epuizanta trudă pe care și-a impus-o pentru a-și masca originea. Ceea ce ne prinde (acesta cel puțin este sensul lucrării de față) este arta cu care a știut să se facă o persoană „de nepătruns” și, acest scop odată atins, consecvența cu care s-a refugiat în această travestire ca în cea mai ermetică dintre închisori.
A trăit posedata de legenda ei.”