O nouă specie se află pe cale de dispariție. Nu că asta ar fi vreun Breaking News. Dar, de data aceasta, niciun ONG nu reacționează, niciun politician nu încearcă să-și facă un pic de imagine ridicând problema, niciun organism internațional nu intervine, nu dezbat cazul nici măcar realizatorii de talk-show-uri, după a 37-a ediție dedicată caniculei, plus 11 pentru violul de la Vaslui.
Și ar avea de ce s-o facă, măcar aceștia din urmă, pentru că specia pe cale de dispariție este jurnalistul român. Jurnalistus romanensis sau cum s-o numi el științific, dacă există vreo știință care să-l studieze – și n-ar fi păcat să nu fie!? Ce monografii uriașe s-ar putea scrie, cu planșe color și grafice…
La începutul anilor ’90, principalele ziare centrale vindeau fiecare câte un milion de exemplare. Astăzi nu adună împreună de-o sută de mii. Cu vreun deceniu în urmă un rating de 15-17-20% nu era ceva să cazi pe spate, azi cine sare de 2% e super super super tare.
Vă rog frumos, nu-mi spuneți că descreșterea interesului pentru jurnalism este o tendință mondială, sub presiunea formidabilă a calculatorului și a telefonului mobil, că mari ziare occidentale s-au mutat pe net, că nu știu care cotidian de tradiție și-a concediat toți fotoreporterii, inclusiv un laureat al Premiului Pulitzer, decizând să se bazeze doar pe imaginile primite de la cititori, așa-zisul „jurnalism civic” – bine că nu s-a invitat încă și chirurgia civică, iertată-mi fie comparația.
Știu toate astea. Problema însă nu este mediul, suportul fizic, ci conținutul vehiculat pe acesta. Jurnalismul înseamnă știri, anchete, reportaje, interviuri, documentare. De bine, de rău, știri există, ba chiar au dispărut cele cu găini violate care nasc pui vii. Mă rog, locul lor a fost preluat de vedetele din „showbiz” – termen folosit la noi pentru a acoperi clasa cetățenilor care nu știu să facă nimic altceva decât să genereze știri de mare intimitate referitoare la pisică, dietă, soț/soție, amant/amantă, mașină, piscină, benzină sau motorină.
În rest, însă… Cât de des mai citiți un interviu interesant într-un ziar „de mare tiraj”? Despre ce ziceți că era ancheta care v-a reținut atenția ieri? Un reportaj, ceva? Un documentar despre ultimele performanțe – senzaționale! – din cucerirea cosmosului?
„Prea puțin! De ici, de colo de imagine-o fâșie,/ Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie”…
Și, mă rog, pentru ce nu prea mai găsim în presa scrisă și la TV – radiourile nu s-au schimbat așa mult, tot 90% muzică… – ceea ce găseam acum 10-15-20 de ani? Pentru că – din diverse motive – nimeni nu mai vrea să mai bage bani în presă (să nu ziceți că nu sunt bani, că mor de râs!). Un interviu bun trebuie făcut de un jurnalist bun, plătit bine; o anchetă serioasă durează câteva săptămâni; un reportaj presupune deplasare, diurnă, ehei!, tempi passati…
Gândiți-vă la zece nume de ziariști buni, aleși de dvs., din anii ’90 și bifați câți dintre ei mai fac azi presă. După care încercați să faceți o listă cu zece ziariști buni afirmați în ultimii zece ani… Succes!…
Dacă vremea caniculară ne-a adus coduri galbene și portocalii, ferindu-ne totuși de cel roșu, în ceea ce privește jurnalismul suntem de ceva vreme în cod negru. Numai că nu se anunță la televizor și nimeni nu ne îndeamnă să ne rugăm pentru ploaie.
La urma urmei, se poate trăi și fără presă, nu? Și fără cultură. Și fără să nu știi nimic altceva decât cum să-ți faci rost de mâncare.
Dar…