Am prins zăpezi mari în copilărie, prilej de bucurie, iar nu de nevroze naționale. Îmi amintesc că o ninsoare în miez de iarnă (26 ianuarie e miez de iarnă) nu era privită ca fiind ceva ieșit din comun, iar faptul de a sta acasă atunci când era zăpada mare era de la sine înțeles, căci deszăpezirea drumurilor se făcea și mai anevoios decât acuma, iar absența telefoanelor mobile și a televiziunilor de știri însemna că dacă ai rămas blocat în mașină pe câmp mureai fără să mai plângă și țața Leana în fața televizorului.
E ușor să trăiești într-o bulă și să crezi că doar la noi în țară se blochează drumurile atunci când e viscol – asta se întâmplă peste tot în lume. Dar cum să ratăm prilejul de a ne mai crede încă o dată proștii-proștilor și să nu declarăm ritos „doar în România”, convingându-ne unii pe alții că doar la noi se poate ca autoritățile să fie luate prin surprindere? Cum să ratăm ocazia de a ne isteriza că n-a venit nimeni să ne deszăpezească în timp util aleile ca să putem ieși noi cu mașina din parcare până la mall, unde avem treabă?