Codul lui da Vinci

Editura RAO prezinta pentru prima oara in limba romana extraordinarele romane ale lui Dan Brown, autorul de care americanii s-au indragostit deja si care este regele neincoronat al thriller-ului, cartile lui vanzandu-se in peste sase milioane de exemplare peste tot in lume. Scriitorul a reusit practic sa cucereasca atat publicul, cat si criticii, care au inceput sa vorbeasca despre un adevarat fenomen.

Cartea care l-a facut celebru este Codul lui da Vinci, un roman incendiar in care se acrediteaza ideea ca Iisus ar fi fost casatorit cu nimeni alta decat Maria Magdalena si ca ar fi avut urmasi care ar fi ajuns sa conduca Franta Evului Mediu timpuriu, fiind intemeietorii dinastiei Carolingiene. Aceasta teorie socanta este prezentata atat de interesant, incat milioane de cititori s-au lasat convinsi de supozitiile scriitorului (pentru specialisti, insa, discutabile). De aceea, Vaticanul a simtit nevoia sa tina o conferinta de presa in care sa le aduca aminte credinciosilor de pretutindeni ca exista o diferenta fundamentala intre Adevar si adevarul fictiunii.

Mii de turisti au luat cu asalt locurile descrise in roman, incercand sa dezlege enigmele cartii. Au aparut chiar agentii care organizeaza tururi tematice, iar turistii, in majoritate americani, scot bani frumosi pentru a iscodi misterele Parisului. Putini dintre ei accepta ca autorul a inventat locuri care nu exista si fapte istorice care nu s-au petrecut niciodata. La Biserica Saint-Suplice din Paris, de pilda, exista un obelisc alaturi de care calugarul span ucigas din carte invoca divinitatea pentru a obtine Sfantul Graal. Asaltat de noua faima a lacasului, preotul bisericii a fost nevoit sa puna pe perete un afis in care precizeaza ca afirmatiile sustinute in carte nu au nici cea mai mica urma de adevar.

Romanul a fost best-seller in Statele Unite vreme de 76 de saptamani, iar de indata ce a fost tradus, a devenit cea mai vanduta carte de fictiune si in Franta.

20.

Dupa ce iesira din umbra, Langdon si Sophie se indreptara cu pasi repezi spre scara de incendiu. Profesorul avea impresia ca incearca sa asambleze un urias puzzle pe dibuite. Cel mai recent aspect al misterului cu care se confrunta era unul extrem de tulburator: “Un capitan al Politiei Judiciare incearca sa-mi puna in carca o crima”.

– Ce crezi, sopti el, nu cumva Fache o fi scris mesajul acela pe podea?

Sophie nici macar nu se intoarse:

– Imposibil!

Langdon nu era chiar atat de sigur:

– Pare al naibii de hotarat sa ma scoata pe mine vinovat. Poate a crezut ca, scriindu-mi numele pe podea, ar avea mai multi sorti de reusita.

– Sirul lui Fibonacci? Post-scriptum-ul? Tot simbolismul lui Leonardo da Vinci si al divinitatii feminine? Nu, cu siguranta este mana bunicului meu!

Langdon stia ca are dreptate. Simbolurile tuturor acestor indicii se legau perfect – pentagrama, Omul Vitruvian, da Vinci, zeita si chiar Sirul Fibonacci. “O serie coerenta de simboluri”, asa ar numi-o iconografii. Extrem de unitara.

– Si faptul ca m-a sunat in dupa-amiaza asta, adauga Sophie, spunandu-mi ca trebuie sa-mi dezvaluie ceva. Sunt sigura ca mesajul scris pe podea a fost un ultim efort din partea lui de a-mi comunica mie ceva important, ceva ce el si-a inchipuit ca ma vei ajuta sa inteleg.

Langdon se incrunta.

“O, diavol draconic! Oh, sfant schilod!”.

Si-ar fi dorit sa inteleaga mesajul, atat pentru binele lui Sophie, cat si pentru al sau. Situatia se inrautatise de cand vazuse el prima data textul scris pe podea. Falsa lui evadare pe fereastra toaletei nu avea sa-l faca deloc mai simpatic in ochii lui Fache; de fapt, avea mari indoieli ca politia franceza va gusta umorul urmaririi si arestarii unei bucati de… sapun.

– Nu mai avem mult pana la scara, ii spuse Sophie.

– Crezi ca ar fi posibil ca in sirul acela de numere sa fie ascunsa cheia pentru a intelege restul mesajului?

Profesorul lucrase odata la o serie de manuscrise ale lui Bacon ce contineau un cifru epigrafic in care anumite randuri constituiau indicii pentru descifrarea intregului.

– M-am gandit toata noaptea la numerele acelea. Sume, produse, rapoarte… nu am nici o idee. Din punct de vedere matematic, sunt aranjate la intamplare. O aiureala criptografica.

– Si, totusi, fac parte din Sirul lui Fibonacci. Nu poate fi o simpla coincidenta!

– Nici nu este. Faptul ca a scris numerele astea a fost doar o alta modalitate prin care bunicul a incercat sa-mi comunice mie ceva – la fel ca folosirea limbii engleze pentru scrierea mesajului, ca pozitionarea propriului trup in forma schitei mele preferate ori ca desenarea unei pentagrame pe abdomen. Toate au avut rolul de a-mi atrage atentia.

– Pentagrama are o semnificatie aparte pentru tine?

– Da. Nu am apucat sa-ti spun, dar era un simbol aparte pentru mine si pentru bunicul, cand eram copil. Obisnuiam sa jucam Tarot si cartea mea indicatoare era intotdeauna una din seria pentagramelor. Sunt sigura ca bunicul masluia cartile, dar pentagrama a ajuns cu timpul sa fie mica noastra gluma.

Langdon simti un fior. Obisnuiau sa joace Tarot?! Acest joc medieval de origine aparent italiana avea o incarcatura atat de mare de simbolism eretic ascuns, incat Langdon ii dedicase un capitol intreg in cartea pe care o pregatea. Cele douazeci si doua de carti principale ale jocului aveau nume ca The Female Pope, The Empress sau The Star. Initial, Tarotul fusese conceput ca un mijloc secret de diseminare a ideologiilor interzise de Biserica; mai nou, trasaturile sale mistice fusesera preluate si exploatate de ghicitoarele moderne.

“Arcana indicatoare a divinitatii feminine in Tarot este pentagrama”, isi spuse Langdon, dandu-si seama ca, daca Sauniere obisnuia sa masluiasca jocul pentru ca nepoata lui sa se distreze mai bine, pentagrama constituia, intr-adevar, o gluma potrivita intre ei.

Ajunsera la scara de incendiu si Sophie trase usor de usa. Nu se declansa nici o alarma; doar usile care dadeau spre exterior erau conectate. Coborara in viteza treptele inguste, spre parter.

– Bunicul tau, spuse Langdon straduindu-se sa tina pasul cu ea, cand ti-a povestit despre pentagrama, a pomenit ceva despre venerarea Zeitei sau despre resentimentele Bisericii Catolice?

Sophie clatina din cap:

– Pe mine ma interesa mai degraba partea matematica – proportia divina, numarul phi, Sirul lui Fibonacci – chestii de genul asta.

Langdon o privi surprins:

– Ti-a povestit bunicul tau despre numarul phi?!

– Fireste! Proportia divina sau numarul de aur. De fapt, adauga ea cu o expresie poznasa, obisnuia sa glumeasca spunand ca eu sunt pe jumatate divina… Stii, datorita literelor din numele meu.

Profesorul se gandi o clipa si apoi isi dadu seama:

“S-o-P-H-I-e!”.

Coborand treptele in continuare, cu gandul la numarul phi, Langdon isi spuse ca indiciile lasate de Sauniere erau mult mai coerente decat isi imaginase el pana acum.

“Da Vinci… Sirul lui Fibonacci… pentagrama…”.

In mod aproape incredibil, toate acestea erau armonizate intr-un concept unic, atat de important in istoria artei, incat adesea profesorul ii consacra mai multe ore in sala de curs.

PHI…

Brusc, gandul ii zbura inapoi la Harvard, la ziua in care, in fata studentilor inscrisi la cursul “Simbolistica in arta”, scrisese pe tabla numarul sau favorit.

1,618.

Langdon se intorsese spre marea de ochi curiosi:

– Cine-mi poate spune ce numar este acesta?

Un lungan de la cursul de matematica ridicase mana.

– Este numarul phi, spusese el, pronuntand fi.

– Bravo, Stettner! Sper ca toata lumea a facut cunostinta cu phi.

– A nu fi confundat cu pi, adaugase Stettner, zambind. Asa cum ne place noua, matematicienilor, sa spunem, phi e cu un h mai tare decat pi!

Langdon rasese, dar nimeni altcineva nu mai paruse sa guste gluma.

Stettner daduse din mana a lehamite si se asezase la loc.

– Acest numar, continuase Langdon, unu virgula sase unu opt, are o importanta cu totul deosebita in arta. Imi poate spune cineva de ce?

Lunganul incercase sa recastige stima colegilor:

– Fiindca e atat de dragut?

Sala izbucnise in ras.

– De fapt, Stettner are si de data aceasta dreptate. Phi este unanim considerat cel mai frumos numar din intregul Univers.

Rasetele incetasera brusc, iar lunganul ranjise cu gura pana la urechi.

In vreme ce pregatea proiectorul, profesorul le explicase studentilor ca numarul phi deriva din Sirul lui Fibonacci – o progresie celebra nu numai pentru ca suma oricaror doi termeni alaturati este egala cu termenul urmator, dar si fiindca raportul oricaror doi termeni alaturati are uimitoarea proprietate de a fi aproape egal cu numarul 1,618, adica phi!

– In ciuda originilor sale matematice oarecum mistice, aspectul cu adevarat straniu al numarului phi tine mai degraba de atotprezenta sa in natura. Plantele, animalele si chiar fiinta umana sunt caracterizate de rapoarte dimensionale care se apropie cu o bizara exactitate de numarul phi. Frecventa cu care este intalnit pretutindeni in natura, continuase Langdon stingand luminile din sala, nu poate fi considerata o simpla coincidenta, astfel ca anticii au presupus ca numarul phi a fost, probabil, dictat de Creator. Savantii din vechime chiar au numit acest numar “proportia divina”. (…)

Profesorul trecuse apoi la urmatorul diapozitiv – o imagine luata de aproape a unei plante de floarea-soarelui.

– Semintele de floarea-soarelui sunt dispuse sub forma de spirala stransa. Stiti care este raportul dintre diametrele oricaror doua spire alaturate?

– Phi? intrebase sala in cor.

– Ati ghicit!

Si Langdon trecuse repede in revista o serie de alte diapozitive – conuri de pin, dispunerea frunzelor pe tulpina, segmentarea corpului la insecte – toate ilustrau aceeasi surprinzatoare respectare a proportiei divine.

– E uimitor! strigase cineva din sala.

– Mda, replicase altcineva, dar ce au toate astea de-a face cu arta?

– Aha! exclamase Langdon. Imi pare bine ca ai intrebat!

Si puse un alt diapozitiv: un pergament de un galben palid, care infatisa celebrul nud masculin realizat de Leonardo da Vinci, Omul Vitruvian – numit astfel in amintirea lui Marco Vitruvius, stralucitul arhitect roman care preamarise numarul de aur in lucrarea sa, De Arhitectura.

– Nimeni nu a inteles mai bine decat Leonardo structura divina a trupului omenesc. Artistul a mers chiar pana la a dezhuma cadavre pentru a masura proportiile exacte ale scheletului uman. El a fost primul care a aratat ca trupul omenesc este constituit din “segmente” ale caror rapoarte proportionale sunt totdeauna egale cu… numarul phi.

Toti ochii din sala il privisera cu indoiala.

– Nu ma credeti? Diseara, cand faceti dus, luati un centimetru si masurati-va inaltimea, din crestet pana in talpi. Apoi masurati distanta de la ombilic pana la podea si impartiti-o pe prima la cea de-a doua. Ce numar credeti ca veti obtine?

– Cu siguranta nu phi! izbucnise unul dintre “isteti”.

– Ba da, phi! Unu virgula sase unu opt. Mai vreti inca un exemplu? Masurati-va lungimea bratului de la umar pana la varful degetelor si apoi impartiti-o la distanta dintre cot si varful degetelor. Tot phi. Inca unul? Distanta sold-podea impartita la distanta genunchi-podea. Iarasi phi. Incheieturile degetelor de la maini. De la picioare. Segmentele coloanei vertebrale. Phi! Phi! Phi! Prieteni, fiecare dintre noi este un omagiu viu adus proportiei divine. (…) Dupa cum vedeti, prieteni, haosul care ne inconjoara este cladit pe o ordine bine definita. Cand au descoperit numarul de aur, anticii au fost siguri ca au identificat piatra de temelie pe care insusi Dumnezeu a pus-o la crearea lumii si, datorita lui, au inceput sa venereze natura. Acum putem intelege de ce. Mana lui Dumnezeu este vizibila pretutindeni in natura si cateva religii pagane, care se inchina in fata Pamantului Mama, au supravietuit pana astazi. Multi dintre noi celebreaza natura exact asa cum faceau paganii de odinioara, dar fara a sti ce fac, de fapt. Sarbatorile care marcheaza venirea primaverii constituie un exemplu perfect: renasterea naturii si reluarea ciclului ei fertil. Magia misterioasa a numarului de aur exista chiar de la inceputurile lumii. Omul nu face altceva decat sa joace dupa regulile naturii si, fiindca arta e doar o incercare a sa de a imita minunile create de mana lui Dumnezeu, fiti siguri ca veti intalni proportia divina de foarte multe ori la cursul de Arta din semestrul acesta.

In urmatoarea jumatate de ora, Langdon le aratase diapozitive cu lucrari de arta semnate de Michelangelo, Albrecht DA1rer, Leonardo da Vinci si de multi altii, demonstrand de fiecare data respectarea voita si riguroasa a proportiei divine: numarul phi ascuns in dimensiunile arhitecturale ale Parthenonului atenian, ale piramidelor din Egipt si chiar ale sediului ONU din New York. Numarul de aur aparea, de asemenea, in structura organizatorica a sonatelor lui Mozart, in Simfonia a V-a de Beethoven si in lucrarile lui BartA3k, Debussy sau Schubert.

– In incheiere, sa revenim la simboluri, adaugase profesorul, in timp ce se apropiase din nou de tabla si desenase cinci linii care se intersectau pentru a forma o stea cu cinci colturi. Aceasta este una dintre cele mai puternice imagini pe care le veti vedea in cursul acestui semestru. Cunoscut sub numele de pentagrama, simbolul este considerat, deopotriva, magic si divin in numeroase culturi. Imi poate spune cineva de ce?

Stettner, studentul de la matematica, ridicase mana:

– Fiindca, atunci cand desenezi o pentagrama, liniile se intersecteaza astfel incat sa respecte automat proportia divina.

Langdon aprobase incantat:

– Excelent! Intr-adevar, toate rapoartele dintre segmentele unei pentagrame sunt egale cu numarul phi si, drept urmare, acest simbol a devenit expresia absoluta a proportiei divine. Din acest motiv, steaua cu cinci colturi a fost dintotdeauna un simbol al frumusetii si al perfectiunii, asociat cu divinitatea si cu sacrul feminin. (…)

– Haide! ii sopti Sophie. Ce s-a intamplat? Aproape am ajuns. Grabeste-te!

Langdon isi ridica privirea, smuls din reverie, si isi dadu seama ca se oprise in mijlocul scarii, coplesit de o revelatie brusca.

“O, diavol draconic! Oh, sfant schilod!”.

Aflata pe o treapta mai jos, Sophie il privea nedumerita.

“Nu poate fi atat de simplu!”.

Si totusi, era.

Acolo, in buricul Luvrului… cu imaginile numarului phi si ale lui Leonardo care i se invalmasau in minte, instantaneu, Robert Langdon descifra mesajul lui Sauniere.

– “O, diavol draconic!” spuse cu glas tare. “Oh, sfant schilod!”. Un cod mai simplu de atat nici nu poate exista!

Sophie, incremenita la randul ei pe trepte, se uita la el, derutata.

“Un cod?”.

Toata noaptea isi storsese creierii gandindu-se la cuvintele din mesaj si nu identificase nici un cod – cu atat mai mult unul simplu!

– Chiar tu ai spus-o! continua Langdon entuziasmat peste masura. Numerele din Sirul lui Fibonacci capata sens doar daca sunt asezate in ordinea corecta; altfel, totul e doar o aiureala matematica.

Sophie nu avea idee despre ce tot vorbea el acolo. “Sirul lui Fibonacci?”. Ea fusese sigura ca numerele acelea erau menite doar sa atraga atentia Departamentului de Criptografie. “Sa mai reprezinte oare si altceva?”.

Duse mana la buzunar si scoase hartia cu mesajul bunicului ei:

“13-3-2-21-1-1-8-5

O, Draconian devil!

Oh, lame saint!”.

“Ce sa fie cu numerele astea?”

– Faptul ca a schimbat ordinea numerelor din Sirul lui Fibonacci este un indiciu, ii spuse Langdon, luandu-i hartia din mana. Cifrele indica felul in care trebuie descifrat restul mesajului. Bunicul tau le-a ordonat in acest mod pentru a ne ajuta sa intelegem ca acelasi criteriu trebuie aplicat si textului in sine. Cele doua randuri nu inseamna nimic; sunt doar niste litere scrise intr-o ordine gresita.

Sophie avu nevoie de un moment pentru a patrunde sensul acestor cuvinte si, cand pricepu ce voia el sa spuna, i se paru ridicol de simplu:

– Crezi ca mesajul este… une anagramme? Ca un joc de rebus dintr-un ziar?

Scepticismul de pe chipul ei era vizibil, dar Langdon il intelegea. Putini stiau ca, lasand la o parte rolul lor de distractie pentru oamenii moderni, anagramele au o bogata istorie in ceea ce priveste simbolismul sacru.

Invataturile mistice ale Cabalei au la baza anagramele – rearanjarea literelor din cuvintele scrise in ebraica, pentru a releva noi intelesuri. Regii francezi din perioada renascentista erau atat de convinsi ca anagramele poseda o putere magica, incat angajau anagramisti pentru a-i ajuta sa ia cele mai bune decizii, analizand cuvintele din diverse documente de mare importanta. Romanii numeau studiul anagramelor ars magna – arta mareata.

Langdon isi cufunda privirile in ochii lui Sophie:

– Adevaratul mesaj al bunicului tau ne-a stat in fata in tot acest timp, doldora de indicii mai mult decat sugestive!

Fara a mai pierde timpul cu alte explicatii, profesorul scoase un pix din buzunar si rearanja literele de pe fiecare rand al mesajului:

“O, Draconian devil!

Oh, lame saint!”

era o anagrama perfecta a cuvintelor…

“Leonardo da Vinci!

Mona Lisa!”.

21.

Mona Lisa!

Pentru o clipa, in mijlocul scarilor de incendiu, Sophie uita ca trebuiau sa fuga cat mai repede din Luvru.

Uimirea ii era intrecuta doar de stanjeneala de a nu fi fost ea cea care descifrase mesajul. Din cauza experientei complexe pe care o detinea in domeniul criptoanalizei, trecuse cu vederea un simplu joc de cuvinte, pe care totusi ar fi trebuit sa-l remarce.

– Nu pot sa-mi imaginez, spuse Langdon privind uimit hartia, cum a reusit bunicul tau sa creeze o anagrama atat de complexa in cele cateva minute dinaintea mortii.

Sophie stia cum, iar adevarul o indurera si mai tare.

“Ar fi trebuit sa-mi dau seama!”.

Isi amintea acum ca bunicul ei – un iubitor al artelor si al jocurilor de cuvinte – isi petrecuse mult timp in tinerete nascocind anagrame ale titlurilor celor mai cunoscute opere de arta.

– Probabil ca bunicul a creat aceasta anagrama cu mult timp in urma, ii explica Sophie.

“Iar in seara asta a fost nevoit s-o foloseasca la repezeala”. Vocea batranului parca rasuna de dincolo de mormant, cu o precizie cutremuratoare.

Leonardo da Vinci!

Mona Lisa!

Sophie habar nu avea de ce ultimele cuvinte pe care i le adresase se refereau la celebra pictura a maestrului, insa o posibilitate ii trecea prin gand. Una tulburatoare.

“Nu acestea au fost ultimele lui cuvinte…”.

Oare trebuia sa mearga acum la tablou? Ii lasase bunicul ei un mesaj acolo? Parea destul de plauzibil. La urma urmei, pictura era expusa in Salle des Etats – o incapere accesibila doar din Marea Galerie. Brusc, isi dadu seama ca usile care duceau acolo se aflau la numai douazeci de metri de locul in care fusese gasit cadavrul lui Sauniere.

“Ar fi putut ajunge cu usurinta pana la tablou inainte de a muri”.

Sophie privi in susul scarii de incendiu, nehotarata. Stia ca ar trebui sa-l scoata pe Langdon din muzeu fara intarziere, si totusi instinctul ii spunea altceva. Amintindu-si de prima ei vizita in Aripa Denon, pe cand era doar o fetita, isi dadu seama ca, daca bunicul ei ar fi vrut sa-i dezvaluie un secret, putine locuri de pe Pamant ar fi fost mai potrivite decat Mona Lisa lui da Vinci. (…)

– Eu ma intorc, declara Sophie, si vocea ei rasuna in hol.

– La Mona Lisa? izbucni Langdon. Acum?!

Pret de o clipa, se gandi la consecintele unei astfel de miscari.

– Pe mine nu ma suspecteaza nimeni de crima! Am sa risc! Trebuie sa aflu ce anume a vrut bunicul sa-mi spuna.

– Si cu ambasada cum ramane?

Sophie se simtea vinovata fiindca-l transformase intr-un fugar si acum il parasea, dar alta solutie nu vedea. Arata spre o usa de metal din josul scarilor:

– Du-te pe acolo si urmeaza placutele luminate care te indruma spre iesire. Bunicul ma aducea adesea pe aici. Vei ajunge fara probleme la o usa rotativa de siguranta. E monodirectionala si nu iti permite decat sa iesi. Apoi ii intinse cheile de la masina ei si adauga: Ai sa gasesti un Smart rosu in parcarea rezervata angajatilor. Chiar in fata aripii in care ne aflam. Stii sa ajungi la ambasada?

Langdon incuviinta, privind cheile pe care le tinea in mana.

– Asculta, continua Sophie cu o voce moale, cred ca bunicul mi-a lasat un mesaj la Mona Lisa – un fel de indiciu referitor la cel care l-a ucis. Sau la pericolul care ma pandeste.

“Sau la ceea ce s-a intamplat cu familia mea”, isi spuse in gand.

– Trebuie sa ma duc sa vad, insista ea.

– Dar daca ar fi vrut sa-ti spuna de ce esti in pericol, nu putea sa-ti scrie pur si simplu pe podea, acolo unde a murit? Pentru ce sa apeleze la acest complicat joc de cuvinte?

– Fiindca, indiferent de ce anume a incercat sa-mi transmita, cred ca nu a vrut sa mai afle si altcineva. Nici macar politia.

In mod evident, Jacques Sauniere facuse tot ce-i statuse in puteri pentru a-i transmite un mesaj confidential si numai ei. Il scrisese sub forma unui cod in care inclusese initialele ei si-i spusese sa-l caute pe Robert Langdon – un lucru intelept, tinand seama ca americanul descifrase codul secret.

– Oricat de straniu ar parea, adauga ea, cred ca a vrut ca eu sa ajung la Mona Lisa inaintea oricui altcuiva.

– Te insotesc!

– Nu! Nu avem de unde sti cand va reveni politia in Marea Galerie. Trebuie sa pleci!

Profesorul ezita o clipa, ca si cum curiozitatea stiintifica ar fi fost mai puternica decat orice rationament logic, riscand sa-l azvarle din nou in mainile lui Fache.

– Du-te! Acum! il indemna Sophie cu un suras recunoscator. Ne vedem la ambasada, domnule Langdon!

El o privi oarecum nemultumit:

– Ne vedem acolo cu o singura conditie!

Uimita, il privi o clipa fara replica.

– Ce conditie?

– Sa nu-mi mai spui “domnule Langdon”.

I se paru ca zareste umbra unui zambet vag pe chipul lui si, aproape fara sa vrea, ii surase si ea:

– Succes, Robert!

Cand ajunse la capatul de jos al scarilor, il izbi inconfundabilul miros de ipsos si ulei de in. In fata, pe o placuta iluminata inscriptionata “Sortie/Exit”, o sageata indica un culoar lung.

Inca nu-si putea lua gandul de la mesajul anagramat al lui Sauniere. Totodata, se intreba ce va gasi Sophie… daca va gasi ceva.

Langdon se simtea iritat de un tulburator paradox:

“P.S. gaseste-l pe Robert Langdon”.

Sauniere scrisese pe podea numele lui, cerandu-i lui Sophie sa-l gaseasca. De ce? Doar ca el s-o poata ajuta la descifrarea anagramei?

Putin probabil!

La urma urmei, de ce ar fi crezut Sauniere ca Langdon se pricepe la anagrame? Nici macar nu-l cunostea! Mai mult de atat, Sophie ii declarase limpede ca ea insasi ar fi trebuit sa dezlege anagrama. Ea remarcase Sirul lui Fibonacci si, fara indoiala, in scurt timp ar fi decodificat si mesajul fara ajutorul lui.

Totusi, aceasta concluzie sugera o evidenta lipsa de logica in actiunile lui Sauniere.

“De ce eu?” continua sa se intrebe in timp ce strabatea culoarul cu pasi repezi. “De ce ultima dorinta a custodelui a fost aceea ca nepoata lui sa ma gaseasca pe mine? Ce-si inchipuia Sauniere ca stiu eu?”.

Tresari brusc, apoi incremeni. Facu ochii mari, duse mana la buzunar si scoase foaia de hartie, cu ochii atintiti asupra ultimului rand:

“P.S. gaseste-l pe Robert Langdon”.

Se concentra asupra primelor doua litere:

“P.S.”!

In acea clipa, complexul sistem de simboluri al lui Sauniere deveni limpede ca lumina zilei. Aidoma trosnetului unui tunet, tot ce acumulase in cariera sa de specialist in arta si simbolistica se napusti asupra lui ca o vijelie. Tot ce facuse Sauniere in seara asta era perfect logic. (…)

Fara sa ezite, Langdon se intoarse in tromba spre scara de incendiu.

* Fragment din romanul Codul lui da Vinci de Dan Brown, in curs de aparitie la Editura RAO. Traducere de Adriana Badescu