Episodul 6. De-ale Revolutiei
Batranul preciza, zambind ingaduitor:
– Cehoslovacia a fost in saisopt. Asta cu planul lui Valtev a fost in saispatru. Sa nu incurcam istoria, ca fiecare an e cu rostul lui. Istorie! In cin’strei a fost Festivalul. Ce-a fost?! Lumea de peste lume. Atunci am primit centura asta. Mi-a dat-o unul din Olanda.
Se desfacu la catarama. Scoase cureaua si o intinse pe tejgheaua cismarului. Arata cu degetul un loc langa ultima gaura.
– Aici mi-ar trebui. Inca una sau, hai, doua. Ca poate mai slabesc. Mi-a zis nepotu-meu sa fiu atent cand slabesc, ca-ncepe faza critica. E laborant la Policlinica. Gigi Nisip, poate ai auzit de el. Nepot dinspre sotia de-a doua. Tac’su, inginerul Nisip, a fost mare la Revolutie aici, la noi. L-a dat si la televizor, cand a iesit pe balcon la Judeteana si a strigat toate lozincile alea de-a mobilizat masele.
Meseriasul ridica din umeri:
– Si dac-a strigat cu ce s-a ales? Daca fiu-su e tot laborant! Putea sa cumpere sa privatizeze macar laboratorul. Sau sa-si traga de-o policlinica, ca doctorul Fartat. Io eram la noi, la Soptireanca, nu m-am bagat. M-a prins revolutia la tara, ca venisem sa taiem porcu’. Da’ a strigat si la noi unul din clopotnita bisericii sa sara lumea c-a venit democratia si sa-i stranga de gat p’ai lui Soporan, ca ei era comunistii comunistilor si cu securistii lor. Si?
Mangaie si el cureaua, netezind-o, alintand-o cu buricele degetelor.
– Si ce-a facut… L-a gasit dimineata spanzurat in beci. Nevasta-sa l-a gasit. Totolea ii zicea omului ala. Lasase si caneaua de la butoi deschisa. Un butoi de treizeci si doua de galeti. Va dati seama cate vedre de vin au pierdut ai lui Totolea la revolutie! Ce-a fost la gura lor… Batranul ofta.
– Neamul lui Nisip a fost cu politica veche. A dat si un martir pentru democratie. Teofil Nisip, candidat la trei alegeri. L-a si impuscat unu’ de-al opozitiei, notarul Partangau, tatal avocatului. Se cam daduse Nisip la fata lui Partangau. Ca la Romeo si Julieta, cum poate ai vazut si tu la cinematograf.
Pirpiriul dadu aprobator din cap:
– La televizor am vazut. Cu Toma Caragiu. Cu Anda Calugareanu. Cantau si dansau amandoi. Ce emisiuni se mai facea p-atunci…
Batranul parea ca nu-l aude. Netezea melancolic cureaua.
– Se dusmanea Nisip ca… Partangau se zvonea ca tinea pe sest cu comunistii, prin taranisti. Le dadea cotizatie. De-aia fiu-su a ajuns sef la avocati pana la 1989. L-a impuscat opozitia, l-au inchis comunistii, de-a murit Nisip batranul la Ramnicu Sarat sau in Balta, pe unde-a fost sa fie. L-a reinhumat tot la Soptireanca, de demult. Inginerul Nisip i-a adus osemintele. La familie le-a spus ca murise la taiat stuf, in Delta. A fost cam pe sest, ca nu dadea voie securitatea la ceremonie cu prea multe lacrimi, dar tot s-a facut, s-a cinstit jertfa. Intrasem de-acuma in pensie. Am fost si eu…
Dadu sa-si ia cureaua. Meseriasul o cerceta si pe-o fata, si pe alta.
– Ce misto scris, se minuna el, zici ca ieri e facuta.
– Nici n-am prea purtat-o. Pana acu’ cativa ani o tineam doar asa, la ocazii. O tineam mai demult sa i-o dau lu fiu-meu cand termina facultatea.
Barbatul invarti de cateva ori cureaua ca pe-un bici. Asculta cum pocneste inabusit.
– Am avut si eu un baiat, zambi vinovat batranul. Nu al meu. Il infiasem de la niste neamuri mai de departe, din Soptireanca. De la unul de-al lui Tomnea. Necajit, vai de capul lui! Tac-su era vacarul satului, cu cireada. Asa era indicatia pe-atunci, ca astia ca alde noi, care n-aveam copii si lucram unde lucram, sa infiem cate un copil, sa-l lasam acasa cand eram noi la post. Locuiam in Bucuresti p-atunci. Cizmarul deveni dintr-o data atent. Il stia pe Tomnea vacarul. Murise demult, pe camp. Il traznise pe cand se intorcea cu cireada.
– N-a vrut baiatul sa stea prea mult la mine, continua batranul. Nu i-a placut ca-l tineam mai mult la camin. A fugit si mai ca mi-a lasat casa goala. Aveam si eu cateva… Nu multe, statuete, niste piese romane, o salba turceasca. Maruntisuri de-astea. L-am iertat, de, ce sa-i fac… Fusese si greseala mea, ca nu am avut grija de el. A ajuns pana la urma profesor aici. Poate ai auzit de el. A fugit mai apoi din tara. Eu eram inca in Centrala. Pentru el tineam cureaua, asa, ca un fel de simbol al tineretii. Ca un mesaj al idealurilor noastre. Am avut alta, din Franta, de-am purtat-o, da-ncepuse sa rugineasca. Imi pata camasile la buric. Am luat-o pe-asta. In fond, la ce s-o mai tin?
Cizmarul rasucea cureaua, prefacandu-se interesat de vorbaria batranelului. In cele din urma, ii inapoie centura. Clatina din cap neputincios, resemnat.
– Zau, n-am instrument. Si e pacat s-o stric. Asta-i de muzeu, tataie.
Batranul tresari atins. Trase cureaua.
– Te rog, nu-s tataie cu dumneata. E a doua oara cand ma faci asa. Daca nu respecti varsta, respecta macar istoria. Fii cuviincios. Am lucrat in diplomatie. Intendent. Toate ambasadele ma cunosteau. “Pancratz Temelie”, asa-mi ziceau. Nu ma lua la pertu daca am venit sa-mi dai o gaura la curea. Nu ti-o cer degeaba.
– Ziceam si eu, ingaima meseriasul.
Il privi lung pe batran, nedumerit:
– Am am auzit de profesorul ala. A dat si la radio ca s-a intors acuma nu demult. Vine si p-aici. A facut niste donatii, subventii, interventii, ceva de-astea stiintifice… Dar nu m-am prins ca-i de-al lui Tomnea. El sa fie chiar Tomnea… Adica asta care i-a pus poza pa afise, de zice ca vine la noi? Pai da e mare omu’, toa’… dom’ Pancras! E mare si gros la bani. S-a facut si liste la disperare cu ajutoarele care le vrea lumea, acuma cu venirea lui. Cica da bani, premii, chestii de-astea de dispera toata omenimea. Le da… Spala si el niste bani, cum aud ca se face acuma cu toti astia care imparte bani si ajutoare.
Pancratz ridica din umeri.
– Am auzit si eu chestia. M-am trecut si eu, asa, de experiment. S-a deschis o lista chiar la noi pe strada. De curiozitate m-am trecut. Sa vad, ii mai spune ceva numele meu? Ca nu cred ca stie ca m-am retras aici. Ma stia in diplomatie.
Cizmarul surase ingaduitor.
– M-am trecut si eu. S-a facut liste la noi la cooperativa. Poate imi da niste bani, cu ce mai am si eu pusi de-o parte, sa fac de-un imprumut sa cumpar o casa. Un apartament. Ma gandesc sa ma-nsor si eu, ca tot omul. Ca la anii mei, oricum m-as da, numai tanar nu mai poti zice ca esti.
Zambi abatut, privind undeva peste umarul batranului:
– Am vrut sa ma-nsor si eu odata, inainte de Revolutia de la Judeteana, cu o fata. Una, Mantinela, de-a lui Brandaburlea. Fata de treaba. Facuse si doi ani de liceu pe vremuri. Poate chiar ati auzit de ea. E doamna mare acuma. Tine stabilimentul cu acadele de pe Dumbraveanca, unde-a fost gradinita aia cu orar prelungit. N-au lasat-o ai ei, ca cica eu nu eram de familie. Ca eu la calapod si ea fata cu scoala. Ca facuse, de, si doi ani de liceu pe vremurile alea. Apoi a avut un accident de-a nenorocit-o unul si s-a retras. Ma mai vad cu ea, ca ma duc si eu cateodata p-acolo, la bordeleze. Singura chestie e ca Mantinela ma baga la tariful minim, de incepatori.
Clatina capul, trist, neincrezator. Ofta invins:
– Parca citeste Tomnea asta listele cu aia de cere bani… Are contabili, casieri, magazioneri care face treaba. El doar deschide teschereaua!
Pancratz nu-l mai urmarea. Isi continua gandul.
– Tata tot intendent in diplomatie a fost. Daca-ti spun cu cine statea la masa, ai sa zici ca vorbesc pe limbi straine. Ai auzit de Blaremberg? Da’ de Lahovari ai auzit? Si eu l-am mostenit. Cinspe ani am trait afara si alti cinspe-n Centrala. Putin respect merit si eu. Ca am muncit pentru tara asta, nu pentru strainii care ne invata azi pa noi ce si cum. Ne da ei democratie! Da stii tu de cand era democratia la noi? V-a invatat la scoala, sa va explice cum e cu traditia democratiei la romani? Si cu diplomatia?
Se privi in oglinda mare din dreapta lui. Ridica din umeri:
– Ce era si ce a ajuns diplomatia acum! Ajungea pe vremuri Jambirica Brandaburlea sa ne reprezinte in Sudica, unde am auzit ca l-au trimis acuma? Democratia e una, iar diplomatia e cu totul altceva. S-a mai pomenit sa-i spuna tineretul unui diplomat de cariera tataie?
– Imi pare rau, zambi pirpiriul. Eu asa zic la domni in varsta. E simpatie, nu-i misto. Ii respect. Chiar am pretuire. Pa bune, ca stiu si eu ce e aia batranete, sa te dea toti de-o parte, ca gata, esti terminat. Mai ales la astia care a facut comunismul, acuma nu vedeti ce suturi in poponetul dorsal le da tinereii care a iesit in lume? Nu zic ca nu merita, dar parca, de e batrani, mai intai stai si-l respecta si p’orma da-i cu sutul. Asa gandesc io unul…
Intinse mana sa-l mangaie a imbunare.
– Zau, nu vorbesc la misto. Chiar si lui dom’ Bacanel, Bacanel Obanceanu, de-a fost mare la partidul lor de demult, cand mai trece p-aici tot asa-i spun, tataie. Si nu se supara. Mai trece, ii cos un pantof, mai un flec, chestii de-astea specifice. Ii bat si placheuri…
Pancratz pufni ironic.
– Afinoghiu… El e inca activ, cu Filiala lor Judeteana de la Vechiul Partid Istoric Nou. Inghite si populisme de-astea, cu mersul la cizmarie, ca vrea sa se dea de popular. Dar noi, diplomatii?
– Eu respect mai ales diplomatii, se avanta tanarul. Ca stiu ce-a facut. Cum a muncit. Ca Ceausescu de ce se tinea de mare diplomat? Ce-l critici matale! Nu le dadea lectii si la rusi, si la americani, si la africani, de-l chema sa le explice politica? Crezi ca poporul nu stia asta?! Si daca-l mai plange unii si-n ziua de azi, il plange ca avea diplomatie romaneasca si se tinea de ea.
Flutura neputincios mainile spre oglinda, de parca ar fi vrut sa desprinda petecul acela de hartie.
– Ca a fost si securisti printre ei… Asta-i situatia. Poate si matale ai fost cu chestii de-astea, cu soptitul, cu filatul, asta era datoria de servici ma gandesc io, ca la diplomatie nu se poate daca e cu straini. Trebuia sa torni, sa raportezi, sa informezi, sa iasa treaba buna, asa ma dumiresc io. Dar era meserie brava. Toata lumea a muncit, a facut ceva. Ca era sarcina, ca era tarsa, dar tot facea ceva. Nu vedeti si dumneavoastra? A ramas ceva si de la dictatura. Altfel, de nu ramanea, ce sa mai fi furat astia de-acu?