Noua modă pe piața de artă este
licitarea colecțiilor. De la 2-3 lucrări până la serii intregi de
autor, colecțiile au devenit garanția nespusă a investițiilor
sigure in vremuri de criză. In același timp, colecția este o mare
tentație: casele de licitații știu că vor vinde lucrări care au
primit deja girul unui colecționar recunoscut (și implicit o
garanție a autenticității), iar cumpărătorii au motive in plus de a
intra sau de a-și consolida postura de noi colecționari.
Colecționarul consacrat este un reper, este un exemplu, este un
mecena al timpului său, un “strângător” de valori, un “risipitor”
de frumos. Este vorba despre colecția arătată prietenilor, folosită
pentru expoziții, prezentată și explicată “lumii”. O colecție
“ascunsă”, “ținută la secret”, nevăzută, nepublicată, necirculată
este pierdută și trebuie recuperată…
Cea mai de succes colecție de
artă a perioadei interbelice, cea a familiei doctorului Dona, a
devenit și cea mai interesantă ofertă pentru piața de artă: ce s-a
revendicat s-a scos destul de repede la vânzare. Cum ar fi fost
dacă patrimoniul Zambaccian nu ar fi fost protejat prin donația in
urma căreia a apărut Muzeul Zambaccian, dacă moștenitorului
miliardarului armean nu ar fi insistat puternic pentru ca statul să
refacă minunata colecție a bunicului său?
Numele Dona a impus mai mult sau
mai puțin direct pe piață o nouă casă de licitații, cea mai
puternică din aceste vremuri, Artmark. Tot numele Dona, prin acel
Pissaro unic in România – “Dulgherul/ Tăietorul de lemne” – a dus
in lume vestea că și la noi sunt tablouri de milioane de
euro…
Dar până la fragmentele din
colecția Dona, au mai fost pe piață zeci, poate sute de tablouri al
căror preț s-a ridicat și pentru că in prezentare era amintit
numele unui colecționar respectabil, “tabloul a aparținut …”. Și,
de la Adrian Năstase la Ion Dolănescu, uneori in lumina
reflectoarelor TV, alteori in semianonimatul lumii licitațiilor, am
fost inștiințați de numele posesorilor de tablouri.
In anii ’90 au inceput
revendicările și tot in anii ’90, colecționarii au reinceput să-și
afișeze colecțiile, cele moștenite de generații sau cele adunate
chiar in anii comunismului, mai mult sau mai puțin pe ascuns, in
vremurile in care și un simplu Grigorescu, Pallady, un Ressu,
chiar, ar fi trebuit declarat… Mulți dintre medicii, profesorii,
preoții, actorii, scriitorii, intelectualii vremii au avut darul de
a strânge cu gust lucrări de artă. E drept că, in timp, lucrurile
s-au mai pervertit și puterea banului a trecut peste cea a bunului
gust, iar… un colecționar cu renume din Iași, un medic, spunea
ambițios și dojenitor spre cei pentru care numărul tablourilor era
evident mai de preț decât calitatea lor: “Dacă nu ai un Pallady, te
poți numi colecționar?”
Interesant a fost momentul in
care nu numele proprietarului a fost promovat, ci artistul, prin
câte o serie de lucrări. La inceputurile Casei Monavissa, s-a expus
o minicolecție Corneliu Baba, cu lucrări de grafică și picturi –
cinci lucrări care nu au fost insă cumpărate, poate și pentru că nu
s-au vândut la bucată. Recent, la Goldart au fost vândute piese din
perioada avangardei moștenite in familia unui avangardist activ.
Piesele au fost vândute individual, dar au apărut intr-o secțiune
de “lucrări pe hârtie”, anume promovate.
Artmark a vândut, după colecția
Dona, lucrări din colecțiile Ivașcu și Puică, prilej cu care am
aflat povestea a doi colecționari care nu s-au sfiit niciodată să
iși consolideze – in cazul lui Ivașcu, sau să iși promoveze – in
cazul Puică, operele de artă. Pentru piață, contează poate mai mult
insă cifrele și fatul că s-a ajuns la un record importat pentru
“Macii” lui Luchian.
Goldart a venit cu oferta
Negreni, a expus lucrări din moștenirea artistului, 45 de lucrări
de grafică și 43 de picturi. A fost o ofertă la pachet – estimare
de 160.000 de lei și preț de pornire 125.000 de lei, care nu a fost
insă adjudecată. S-a trecut la vânzarea la bucată. Cea mai scumpă
lucrare de grafică a fost “In familie”, tehnică mixtă, cumpărată cu
1.800 lei. La pictură, prețul maxim a fost licitat pentru uleiul
“Irozii”, plătit cu 9.500 lei. Lucrările ar fi putut foarte bine să
fie achiziționate in bloc pentru a fi expuse apoi intr-un sistem
muzeal.
In fine, a apărut și colecția
“no name”, o serie de 20 de lucrări, desene și picturi, care sunt
licitate ca atare fără a fi precizat public numele proprietarului;
doar cumpărătorii il vor afla. Petrașcu, Pallady, Tonitza apar cu
piese de grafică, Bălțatu, Alexandru Moscu, Kimon Longhi – cu
picturi. Este vremea in care se risipesc sau se nasc colecții.
Rămâne de văzut câți dintre noii colecționari iși vor transmite
personalitatea și prin achizițiile pe care le fac…
artalicitata@blogspot.com