Cele două tablouri reprezentative ale lui Nicolae Grigorescu, “Cârciumă la Rucăr” și “La marginea pădurii”, au fost cumpărate de același colecționar. Sunt primele lucrări de pe piața de artă oficială care au trecut pragul de 200.000 de euro. Împreună au fost adjudecate cu 430.000 de euro, la care se adaugă taxele și comisionul, unul special… de mic în acest caz.
Cumpărătorul, în mod evident, nu a făcut doar o simplă investiție. Ar fi licitat doar pentru una dintre opere. Este un colecționar aparte, cu calcule sigure, cash disponibil, amator de artă și mai ales de artă scumpă. Așa cum bănuiesc că este și cumpărătorul lui Țuculescu de 105.000 euro, al “Mării fermecătoare”. Într-un fel, momentul “Grigorescu peste 200.000” deschide o nouă perspectivă pentru ideea de colecționar de artă importantă – și nu doar investitor în artă, așa cum s-a conturat în ultimii doi ani -, dincolo de faptul că relansează piața de artă locală în ochii celor care o monitorizează și în funcție de cifre, recorduri, prețuri, volum de tranzacții.
Pentru piața de artă în ansamblu, colecționarul este cel mai
important personaj, el se interesează și de arta veche și de
creațiile artiștilor momentului, el se oferă să cumpere mai mult
decât să vândă, să conserve, să compună un patrimoniu.
Colecționarul deschide discuții, inițiază prietenii, pune întrebări
incomode, ascultă, are o măsură a prețurilor, repere proprii despre
frumos pe care însă este dispus să le și schimbe.
Colecționarii stabilesc de multe ori prețurile, după negocieri grele cu negustorii. Grigorescu a depășit pragul de 200.000 de euro pentru că mai mulți colecționari (șase!) au avut oferte pe măsură și au licitat intens (cu peste 30 de salturi de preț). Anticipată sau nu, cu o mică regie, poate, licitarea “Cârciumii la Rucăr” de la evaluarea minimă de 80.000 de euro (periculos de mică, într-un fel) la 230.000 de euro este un fapt care va rămâne în istoria pieței de artă. Nu de multe ori un tablou de o asemenea valoare și-a triplat prețul într-o licitație! E drept că, de acum înainte, amatorii de investiții vor face calcule și pronosticuri în legătură cu prețul tabloului peste 10 sau 50 de ani. Vor prinde și capcana: “Piața de artă a crescut cu 30% anul trecut”?!? Mai relevant este faptul că prețul e de aproape patru ori mai mare decât “Fata culcată în iarbă”, tabloul lui Grigorescu adjudecat cu 60.000 de euro în 2003 și care a rămas aproape șapte ani cel mai scump Grigorescu de pe piață. Cu cât s-ar vinde acum acest tablou la o licitație?
O altă minune posibilă tot datorită colecționarilor este și prima
vânzare Țuculescu peste 100.000 de euro. Pentru lumea românească
poate nu e decât o vânzare de top, dar pentru imaginea artei
românești în lume este o licitare foarte importantă. Țuculescu are
alt impact față de Grigorescu, Tonitza, Andreescu, Luchian…
Țuculescu este special, unic, cu un registru stilistic, imagistic
personal. Țuculescu nu concurează decât cu el însuși de fapt pe
piața românescă și ar avea succes oriunde în lume dacă ar fi
cunoscut. Cu un vârf de cotă de peste 100.000 de euro (două
achiziții importante, de 100 și 105 mii de euro de fapt) și
evaluări de 600.000 de euro (de neuitat!), se deschide într-un fel
un alt capitol pentru acest artist care a simțit atât de personal
lumea culorilor.
Elogiul colecționarilor nu poate minimaliza efortul caselor de licitații, al negustorilor de artă moderni. Colecționarii sunt și ei sensibili la marketing! Ei caută informații și contează cine și cum le livrează noutățile, “micile ispite” din rețetele comunicării. Degeaba vinzi un Grigorescu de sute de mii de euro, dacă prea puțină lume știe acest lucru sau dacă nu ai lista posibililor cumpărători. Pe piața de artă românească sunt cinci case de licitații care au vânzări de la câteva zeci de mii de euro la peste un milion de euro. Diferența este bruscă mai ales la procentajul adjudecărilor: Artmark a raportat chiar vânzări de 100% (110% după calcule care evidențiază ineditul situației) în timp ce alte patru case de licitații – Alis, Goldart, Monavissa, Araart – vând sub 50% din oferta de artă plastică. Aceiași autori, alte lucrări, dar mai ales alt marketing.
Artmark a mizat pe cantitate la toate capitolele: bugetare și de comunicare, de public și de personal pentru marketing. Unul dintre recordurile mai puțin promovate ale Artmark se referă la numărul de persoane care asistă la licitații. Dacă foarte mulți privesc, mulți sunt atrași spre a cumpăra artă. Mii de oameni primesc cataloagele licitațiilor gratuit, și mai multe persoane primesc comunicările personalizate pe internet. Artmark are un departament de vânzări ca orice companie de comerț cu amănuntul. Oameni specializați în a aborda personajele din topurile miliardarilor. Așa au ajuns oameni cu conturi și averi cu șapte-opt zerouri să cumpere în premieră tablouri cu prețuri de șase zerouri fără să-și fi propus neapăat să devină colecționari de artă.
Tablourile scumpe sunt și o investiție importantă. Lumea colecționarilor se stratifică. Sunt colecționari care își permit opere de sute sau mii de euro și colecționari care pot oricând cumpăra creații de 100.000 de euro. Peste sumele alocate artei, există un criteriu mai important care îi diferențiază însă pe colecționari: felul în care își valorifică estetic achizițiile! Lucrări cumpărate astăzi din ateliere cu doar câteva sute de euro pot valora peste o generație de 10 sau 100 de ori mai mult. O colecție bine închisă în cutii de valori la bancă sau în vile cu câțiva vizitatori are o istorie mult mai tristă decât alte colecții construite pe comunicarea permanentă cu alți amatori de artă, integrată în sistemul de expoziții, cu artiști, istorici, studenți. O colecție deschisă este mai interesantă decât o colecție închisă, indiferent de valoarea ei în bani.