Exista un moment, in spectacolul lui Afrim “De ce fierbe copilul in mamaliga”, care este absolut antologic: Adriana Trandafir canta un cantecel despre “coliva ortodoxa”… E-atat de irezistibil incat un cetatean (ortodox probabil) a plecat din sala injurand de mama focului – desi era saptamana de dinaintea Pastelui!
Pe mine m-a dus cu gandul la refrenul supei de broasca testoasa din “Alice in tara Minunilor”, dar presupun ca e-o referinta mai degraba extravaganta; pentru cei mai multi (ortodocsi), coliva e o referinta in sine si – desi culturala – nu prea are de-a face cu teatrul, ci cu raiul.
“De ce fierbe copilul…” nu vorbeste despre rai, ci despre iad. Dar este un iad (o trupa dezradacinata de circari care traiesc intr-o rulota) colorat si vesel, pentru care cerul (cupola circului) nu este decat locul de unde poate cadea tragedia… Afrim se joaca minunat cu conventiile, rastoarna piste, improvizeaza perspective. Montarea sa face cu ochiul inspre cinematograf – de la melodrama la western la cine-verite -, intr-o “goana dupa aur” (teatral) frenetica si exacta. Iar aurul (frumusetea si tristetea Lumii, cele doua fete ale aceluiasi banut) straluceste din plin…
Mai exista un spectacol care nu trebuie ratat in acest moment. Se numeste “Paradis serial” si poate fi vazut – numai de doua ori pe luna – la sala Rapsodia. Cosmin Manolescu l-a gandit impreuna cu Eduard Gabia si Mircea Ghinea – ceilalti autori ai coregrafiei. Caci – am uitat sa va spun – este un spectacol de dans. Sau, mai bine zis, si de dans. Ca si in montarea lui Afrim, pe scena se canta (Gabia canta chiar bine!), se trage cu ochiul la karaoke, iar efectul este molipsitor… Se mai proiecteaza un filmulet de animatie (semnat Matei E. Branea) despre ce inseamna sa fii o scula, se face misto de frenezia “integrarii” in alte scule mari (NATO, UE…), se spun bancuri vizuale, se povestesc paradisuri. Iata – pe scurt – “conditia postmoderna”: raiul a fost inlocuit de “raiuri”. Sunt la indemana oricui, prespalate, preambalate, nu mai trebuie decat sa le consumi. Cine nu vrea “Another Day in Paradise”? Sau – mai exact – aceeasi zi (productie de serie!) in mai multe paradisuri?…
Montarea de la Rapsodia mi-a amintit de un spectacol vazut acum doi ani la Taormina (despre care am scris chiar in aceste pagini), “Iets op Bach” al lui Alain Platel. Aceeasi stergere a granitelor dintre artele spectacolului, aceeasi pofta de-a face altceva, aceeasi versatilitate… E un semn (imbucurator) ca – in teatru, in film, in artele vizuale sau in dans – se misca ceva: o generatie de artisti tineri, hraniti cu hamburgherii de la McDonald’s si cu MTV, deschid larg usile pentru a lasa sa intre cultura populara.
Nu stiu altii cum sunt, dar mie lucrul asta imi da sperante.