Oricât de obosiți ne simțeam, nu puteam închide ochii niciunul. M-am proptit în dreptul ferestrei larg deschise și am încercat să disting ceva în întunericul umed și luminat de stele. Nu departe de zidul motelului pajiștea sfârșea într-un ponton larg ce părea suspendat pe cer. Dincolo de ponton, un hău ale cărui margini se pierdeau privirilor mele. Nu înțelegeam nimic, acolo ar fi trebuit să fie un lac, să văd licărul celor câtorva stele în unduirile întunecate ale apelor. În schimb, era doar o prăpastie neagră în care clipeau făclii nesigure, nenumărate făclii, ca și cum lacul ar fi fost invadat de mulțimi din altă lume. Am simțit un fior.
Curiozitatea mă îndemna să mă duc mai aproape, mi-am amintit că ne-au spus că nu putem coborî. Cum să coborâm? Unde anume să coborâm? M-am liniștit cu greu, zicându-mi că ziua care sta să înceapă îmi va fi suficientă să înțeleg.
Am dormit iepurește, deși demult nu mă mai odihnisem într-o liniște atât de profundă, auzeam foșnetul frunzelor, după ce se potolise vântul, și țopăitul veverițelor care alergau pe acoperiș.
Cum s-a crăpat de ziuă, ne-am proptit amândoi la fereastră, înmărmuriți. La orizont, deasupra dealurilor, se cățăra trufaș un soare roșu auriu, ca desenat, făcând cerul să vibreze. Cât vedeam cu ochii nu era pic de lac, se evaporase, rămăseseră doar ochiuri mari și neregulate de apă într-un peisaj lunar. Noroiul lucea, adierea vântului nu reușise să zbicească decât ici și colo câte-o palmă din fundul lacului desenat ca o hartă în relief. Mă surprindea cât de adânc era lacul și cât de întins fusese satul înghițit de ape cu un deceniu în urmă, cum îmi povestise Muki, dar îmi ieșise din cap.
Prin mijloc se mai distingea, întortocheată, adâncă, albia care fusese cândva a unui râu nestăpânit. Spre marginile satului bănuiam poteci, cocoașe de ziduri și cioturi de copaci, dar în fosta vatră a satului, unde și casele fuseseră construite mai rezistent, din piatră și cărămidă, încă sărea în ochi graba strămutării oamenilor înainte să dea năvală apele. Știam că mai toți localnicii plecaseră peste noapte, cu ce aveau pe ei. Sau li se ceruse asta. Părea ca după bombardament, sau cel puțin un asemenea peisaj văzusem într-o sută de mii de filme de război. Multe ziduri erau parțial în picioare, deși trecuseră atâția ani și zăcuseră sub ape, își mai țineau căpriorii, caprele și caii de lemn, uluci răzlețe de lemn indicau unde fuseseră gardurile rezistente. Case de diferite înălțimi, cu câte un perete dărâmat, păreau mai degrabă neterminate, ca și cum meșterii obosiseră sau fuseseră chemați peste noapte în altă parte, staule dărăpănate, fără acoperișuri și fără porți, își așteptau animalele, pătule prăbușite, pivnițe duhnind probabil a mâl, în peretele de bârne al unei potcovării atârnau funii mucezite, sau asta mi-am închipuit că văd, de la distanță, pe prispa unei cârciumi cu o fărâmă de acoperiș de tablă coclită și ciuruită din loc în loc se îngrămădiseră cioturi aduse de ape, turla unei bisericuțe vechi se prăbușise peste altarul doar ghicit.
Un drum lat de piatră cobora de pe unul dintre dealuri și șerpuia prin așezarea de fantome, împărțindu-se în brațe largi în dreapta și-n stânga, fiecare bătătorit pe vremuri cu piatră mărunțită de râu. Peste toate se întindea un strat gros de mâl care strălucea ici și colo sub razele soarelui.
Printre ruine, o puzderie de corturi, așezate aparent la întâmplare, încă luminate din interior de felinare și lampioane. Abia trecuse de cinci dimineața, oamenii ăia n-aveau somn. Ca la un semn, lumina felinarelor a început să se stingă și din fiecare cort au ieșit bărbați și femei cu unelte de lucru. Am încercat să-i număr, m-am încurcat când ajunsesem la cincizeci și mai erau mulți. Am abandonat.
Pe drumul de piatră care ieșea din lac staționa o cisternă enormă. Un șofer a urcat la volan, a pornit motorul, de la distanță se auzea molcom, ca bâzâitul unui bărzăune. Doi bărbați în salopete țineau câte un furtun, de-o parte și de alta, și, când mașina a început să se deplaseze încet, îndepărtau cu jeturi puternice mâlul strâns din belșug pe drum și cărări.
Femeile și bărbații ieșiți din corturi, cu cizme până la genunchi și mănuși lungi cât brațul, se răspândiseră în jurul tuturor ruinelor rămase cât de cât în picioare, adunau mizeria și resturile de crengi, le strângeau grămezi și le îndesau în saci negri, măturau și spălau stratul de noroi, periau rămășițele de ziduri, desfundau potecile. Nu înțelegeam munca lor, mi se părea inutilă, dar toți păreau că lucrează după un plan bine stabilit.
N-am văzut mai mult, cineva ciocănea discret la ușa camerei noastre. Tata s-a întors să deschidă și m-am ținut după el. Era bărbatul sfrijit din seara dinainte. Fără manta. Cred că zâmbea atât de larg că-mi săreau în ochi dinții galbeni și lați ca de cal.
– Bănuiam că sunteți niște matinali, a spus. Am putea coborî. Întârziații de ieri au început și ei să coboare.
N-am întrebat nimic, deși plutea o ambiguitate: să coborâm la parter sau pe fundul lacului, cum sugerase astă-noapte?
L-am urmat. La bar nu era nimeni, dar în încăpere răsuna aceeași muzică liniștitoare care ne întâmpinase decuseară.
Am mâncat toți trei ce ni s-a adus îndată ce ne-am așezat la masă: mie, o cană cu lapte cald și un sanviș cu șuncă, lor, câte o cană cu cafea din care ieșeau aburi și o omletă cât farfuria. N-am scos niciunul o vorbă. Am dat de-a dreptul peste cap cana, atât de nerăbdător eram să ieșim mai repede, să văd ce se mai întâmpla.
– Ar fi bine să ne luăm cizmele astea, zise sfrijitul, când a terminat de mâncat, arătându-ne niște încălțări întocmai ca ale oamenilor care curățau mâlul. Verzi și ele.
Mie îmi cam juca piciorul în ele, deși le alesesem pe cele mai mici. N-am protestat.
Am ieșit din motel pe ușa din spate, am stăbătut o pajiște îngustă, cu urmele recente ale unor măsuțe și-ale unui grătar și-am ajuns în buza malului întărit cu un perete de beton. Pe el cobora spre lac o scară de fier în melc, înfiptă la marginea pontonului. Fixată în parapetul de beton, scara sfârșea pe fundul mâlos al lacului, ultimele trepte erau acoperite de pietre și lemn putrezit.
N-am scos o vorbă până am ajuns jos, îmi cam tremurau picioarele și mi se făcuse din nou inima cât puricele.
Când am pus piciorul în noroi, ușor scârbit, bărbatul care coborâse primul și ne aștepta a spus:
– N-ar fi trebuit să vă aflați aici, nu-i așa? Ați fost trimiși?
Eu nu înțelegeam ce vrea să spună, presupun că tata nu știa ce să-i răspundă, așa că l-am urmat fără o vorbă. Din tăcerea noastră sigur a crezut că avea dreptate.
Ne-am oprit, după vreo sută de metri, în fața altui bărbat în vârstă, chel, rotunjor, îi plesnea cămașa întinsă pe burdihanul ca un pepene uriaș, călărea o măsuță rabatabilă așezată pe porțiunea de drum proaspăt spălat de cisternă. Era singurul fără cizme și mănuși de cauciuc și răsfoia niște pagini îndosariate. Ținea între dinți o pipă înconvoiată din care arunca din când în când meduze de fum.
Sfrijitul i-a făcut un semn și bărbatul ne-a privit lung. Ochii lui albaștri erau inexpresivi, nici măcar curioși.
– Deci voi sunteți. V-a trimis cineva? ne întrebă și el, după ce își scosese tacticos pipa dintre dinți și ne cântărise îndelung.
– Cine să ne trimită?
Era o întrebare prostească. Dacă ar fi știut, n-ar mai fi fost curios. Ne-a răspuns altceva, părea că ne dă explicații.
– În fiecare an trimit pe cineva să ne urmărească. Deși e mai simplu să stea pe mal și să se uite la noi. Nu i-ar costa mai nimic. Sau poate trebuie să facă un raport. Dacă o să faceți un raport, nu strică să stați din când în când de vorbă și cu mine. Nu vă întreb de nume, presupun că cel spus aseară este real, am verificat pe internet, există un scriitor cunoscut cu numele și chipul dumneavoastră. Asta nu înseamnă că nu-i puteați lua identitatea sau scriitorul însuși să nu fie trimisul. N-are rost să-mi umplu mintea cu aiureli. Au fost ani în care cel trimis admitea cine este și îl recunoșteam de șef, dar dacă nu spuneți nimic, vă vom trata ca pe toți ceilalți.
Parcă am simțit umoarea tatei, exact asta își dorea, să fie tratat ca oricare altul.
Probabil se vedea pe mutra noastră că eram și mai nedumeriți.
– Știți că nu mai puteți pleca până la reinundarea lacului, a continuat, impasibil.
Am ridicat din umeri, ca și cum nu ne păsa. De fapt, nu prea înțelegeam ce vrea să spună. Poate tata să fi înțeles, dar el nu spunea nimic.
Bătrânul a făcut un semn celui care ne însoțea, nu mai avea ce să discute cu noi. Sfrijitul ne-a tras după el și ne-am oprit în fața unui cort, nu chiar primul întâlnit, dar nici într-o margine. A simțit că nu trebuie să ne lase în ceață, probabil era prea vizibilă nedumerirea noastră.
– O să stați aici. Cred c-o să fiu nevoit să rămân cu voi. Nu-mi convine, dar sunt obligat, pentru că eu v-am adus. Mi s-a mai întâmplat și anul trecut. Mă puteți întreba orice, despre orice. Dar vreau să vă spun că două luni aici vă va fi casa. Întrebări?
Un singur lucru îmi atrăsese atenția.
– Cum adică două luni? am reacționat eu la vestea asta.
– Anul ăsta nu vor inunda lacul mai devreme.
– Adică…?
N-a răspuns. N-avea rost să mai continui. Omul nu era în toate mințile? Nimeriserăm alături de o masă de indivizi cu un scop neclar, dar nu ne putea împiedica nimeni s-o apucăm pe una dintre cărări, să urcăm costișa și să ieșim în lumea pe care o știam. Mă gândeam c-o să facem asta chiar în acea zi, înainte de apusul soarelui, după ce ne vom fi domolit curiozitatea în legătură cu acțiunea fără rost a zecilor de bărbați și femei.
Dar n-am făcut-o. Am rămas până la sfârșit, de parcă am fi fost hipnotizați.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Vremea