Am ridicat un colț din foaia de cort care ținea loc de ușă și am aruncat o privire înăuntru. Pe trei paturi pliante, cum cred că sunt cele de campanie, aliniate unul lângă celălalt, înălțate cam la ceva mai mult de o jumătate de metru de pământ, saltelele groase de două palme, ca pe vremea bunicii, erau acoperite cu pături stacojii. Nu mai era nimic în afara unei noptiere pe rotițe, probabil pusă acolo și ca măsuță. Și a unui dulap înalt din pânză cauciucată, de un verde sur, întinsă pe un cadru metalic, pe partea din față cu un fermoar cusut în diagonală.
– Aici veți dormi în cele două luni, a cârâit sfrijitul, care încă nu spusese cum îl cheamă. Parcă auzind ce gândeam, a spus în sfârșit: eu sunt Laviniu. Al treilea pat e pentru mine. Sunt obligat să rămân cu voi, pentru că v-am întâmpinat, cum căzuse norocul pe mine, v-am mai spus. Se face asta prin tragere la sorți. Nu-mi convine deloc, e al doilea an când nu stau cu familia mea, dar nu mă pot împotrivi regulilor. Sper să ne înțelegem repede. Și dacă lucrurile merg bine, să mă duc din când în când și la ei. Fără să știe nimeni. Dacă află cineva că nu stau cu voi tot timpul, pot avea probleme.
Tata nu știa ce să spună. Părea stânjenit de necazul omului, dar n-avea de ce să se simtă vinovat, nu dorise niciunul dintre noi să ajungă printre oamenii aceia și cu atât mai mult să coboare pe fundul unui lac secat pentru cine știe ce experiment.
L-am privit cu subînțeles pe tata, eram pe punctul să-mi vărs năduful, dar chiar atunci camionul cisternă ajunsese în apropiere, pufăind repetat. Bărbații care înaintau pe lângă mașină în pas egal, ca niște roboți, spulberau noroiul cu jeturi puternice de apă, indiferenți la ce întâlneau în cale.
Am intrat toți trei în cort și unul dintre bărbații rămași afară ne-a strigat de îndată să închidem, dacă nu vrem ca tot noroiul să se scurgă înăuntru. Sfrijitul a tras repede fermoarul de sus până jos și prin pânza groasă, dar ușor străvezie, întrezăream cum jetul puternic de apă îndepărtează mizeria și spală cortul pe dinafară și tot ce era în jurul lui.
– Dacă ați mai fi fost vreodată, a spus bărbatul sfrijit, ați fi știut că regula e ca fiecare să pună mâna pe mătura de nuiele și să curețe în jurul cortului propriu. Sau măcar să vă fi spus.
– Cine să-mi spună? întrebă tata, intrigat că omul o ținea pe-a lui. Dar n-a primit răspuns.
Îl vedeam pe tata tot mai stânjenit, sunt convins că nu voia să treacă drept un leneș care profită de munca altora. A dat să iasă, dar sfrijitul l-a oprit:
– Data viitoare o să știți. Și în săptămânile cât veți rămâne aici, veți avea prilejul să arătați ce știți și că vă pasă.
Mă intriga fermoarul dulapului de pânză, am tras în joacă de el și nu mare mi-a fost mirarea să văd înăuntru, așezate pe umerașe, hainele pe care le aduseserăm cu noi și le înghesuisem cu mânuța mea în portbagajul mașinii. Tata le lăsase seara în mașină.
– Uite, tata! am strigat.
– Le-am adus azi dimineață, a explicat sfrijitul, înainte ca tata să deschidă gura. Ne-am gândit să vă scutim de un drum. Și oricum n-ați fi știut unde să le aduceți.
Apoi a tras fermoarul cortului, mașina de stropit se îndepărtase. Am ieșit toți trei afară. Pâmântul era umed, curat și începea să scoată aburi sub razele soarelui abia răsărit, dar puternic. Nu era mult după ora șase și nu cred că mă mai trezisem vreodată atât de devreme, în afara puținelor zile când participam la vreun concurs, dar nu se mai întâmplase asta de ani buni.
– Fiecare, a continuat sfrijitul, privindu-l pe tata drept în ochi, trebuie să facă ceva pentru comunitate, altfel nu primește mâncare. Nici asta n-aveați de unde ști. Dacă nu aveți nimic împotrivă, ne-am gândit că cel mai bine ar fi să lucrați la arhivă, cu meseria pe care o aveți.
– De unde știți ce meserie am? a întrebat tata.
– Ne-am interesat aseară. Ați lăsat buletinul la înregistrare, ne-am uitat pe google și v-am găsit imediat, poza identică, autor a zeci de cărți. Am fost mândri.
– Nu-nțeleg. Așa faceți cu toată lumea?
– Ne cunoaștem toți între noi. Sunteți singurul venit prima oară. Dacă erați istoric era și mai bine.
– Chiar nu-nțeleg.
– Păi un scriitor ne poate ajuta mult, are imaginație, știe ce să caute. Era și mai bun un istoric, dar să nu-l mâniem pe Cel de Sus. La arhiva unde o să lucrați, se copiază și comentează documentele strânse despre istoria așezării. Sunt atât de multe, că lucrăm de cinci ani la ele și nu le-am terminat. Firește, dacă doriți să faceți altă muncă, nimeni nu se împotrivește. Băiatul va merge la școală ca toți ceilalți copii de vârsta lui. Aici nu e vacanță, așa că dacă-i trece prin cap să protesteze, o să-i arătăm că toți de vârsta lui, până și cei mai mici, fac la fel. Toate încep de mâine, astăzi sunteți liberi să hălăduiți prin așezare. Chiar dacă e vară, trei zile pe săptămână se face școală obligatoriu. Luni, miercuri, vineri.
Înainte ca tata să mai spună ceva, bărbatul se îndepărtase, foarte preocupat. Am rămas amândoi pe gânduri, eu mai mult decât tata, uimit de ceea ce auzisem: vacanța mi se dusese pe apa Sâmbetei și de a doua zi urma să mă duc din nou la școală! Eram revoltat, nu de asta mă plimbam prin țară! Speram din tot sufletul ca până seara să plecăm de pe fundul lacului secat și să ne vedem de drumul nostru!
– Hai să aruncăm un ochi, a spus tata.
– Nu-i mai bine s-o ștergem? am întrebat.
– Fără să știm unde am fost și ce-am pierdut? Și crezi că se poate să pleci fără să arunci un ochi mai întâi?
Avea dreptate, și pe mine mă rodea curiozitatea, chiar dacă mă nemulțumise profund gândul că reîncep școala.
M-am luat după el, cu speranța că, la sfârșitul plimbării, o să urcăm în mașină și o să ne întoarcem în vacanța plănuită. Fie și dacă o să ne lăsăm hainele pe umerașele sfrijitului.
Alături de cortul nostru mai erau grupate câteva, dar așezate în așa fel că nu-ți săreau în ochi și, sunt sigur, nici nu auzeai ce se întâmplă în ele. Toate celelalte erau risipite la marginea străduțelor, printre ruinele sau urmele caselor, ca niște insule, dar nu știu dacă fiecare își alesese locul pe care își dusese traiul mai demult, el sau părintele lui, oricare va fi fost. Îmi închipuiam că oamenii ăia veniseră acolo cu corturile doar pentru că trăiseră acolo înainte să se inunde satul, altminteri nu vedeam vreun motiv să te așezi vremelnic pe fundul unui lac. Dar mare e lumea!
Mașina de stropit și măturile de nuiele ale oamenilor își făcuseră bine treaba, satul era o ruină, dar uimitor de curat. Și în mai puțin de o oră pământul se zbicise sub soarele puternic. Aleile de pietriș mergeau în toate direcțiile, ca niște raze.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Vremea