Nici măcar mie nu mi-a fost greu să înțeleg că sfrijitul ne lăsase de capul nostru într-adins, dispărând cu alți câțiva ce păreau să-i fie frați gemeni. Era bine să ne obișnuim liniștiți cu locul, să nu socotim că asupra noastră apasă vreo constrângere. Ceea ce am și făcut.
Primul lucru care mi-a atras atenția a fost șirul de rulote ca trase pe ață pe două laturi ale lacului, vopsite fistichiu, parte din ele ruginite pe alocuri, în care unii dintre ei veniseră de la mari depărtări, fără îndoială, alții decât cei care fuseseră aduși cu microbuzele fără număr de înmatriculare din parcarea motelului. Ar fi putut să doarmă în rulote, cum o făcuseră în timpul călătoriei, dacă n-ar fi fost regulile necruțătoare cărora li se supuneau din cine știe ce motiv, odată ajunși în tabără. Nimeni nu locuia în rulote în acele zile, dar niciuna nu fusese încuiată, câteva aveau chiar ușile deschise. Și mai nimeni nu se mai apropia de ele.
Oamenii pe care-i întâlneam păreau să nu ne observe, preocupați de treburile lor mărunte, dar dacă-i salutai, cum se întâmplă la țară, să dai binețe și necunoscuților, răspundeau cu vioiciune, fericiți că li s-a acordat atenție. Erau îmbrăcați în haine de lucru, cu cămăși de pânză cu carouri mari de toate culorile și pantaloni de doc prinși cu curele late răpănoase sau rochii înflorate, multe decolorate, de parcă nu le păsa că trăseseră pe ei hainele din urmă cu mulți ani, dar nu lipsea niciunuia eșarfa verde înnodată la gât, iar acestea străluceau de noi.
Nu se întindeau la vorbă, semn de politețe, dar și de dezinteres. Mă întrebam de ce nu insistă tata să afle mai multe despre ce meșterea fiecare, dar probabil înțelesese că deocamdată important era ce sărea în ochi. Cu mănuși în mâini sau cu mâinile goale, unul întrepta un gard din uluci învechite și umede, altul reașeza cărămizile căzute dintr-un perete mâncat de ape sau îl tencuia, alții băteau cu maiul bolovani acoperind gropile din drum, stivuiau trunchiuri de copaci pregătiți cândva de foc, risipiți și umflați de cât zăcuseră sub apă, aproape putrezi, refăceau cuptoare de pâine și coșărci căzute într-o rână, vopseau ferestre care de-abia se țineau în vreun zid, lipsite de geamuri, văruiau cioturile unor copaci care fuseseră falnici pe vremuri, dar nu mai aveau ramuri – toate acțiuni lipsite de rost într-un sat inundat ani în șir și care urma să fie acoperit din nou de ape în mai puțin de două luni. Toate mi se păreau inutile. Nu puteam pricepe cum e să fii fericit dedându-te unor treburi atât de inutile!
Câțiva copii alergau pe ulițe mânând cu un băț un cerc de metal semănând cu cele care strâng doagele butoaielor; alții se pregăteau să joace țurcă; vreo doi călăreau niște biciclete ruginite, învățând să se țină în șa; alți câțiva aruncau cu pietricele într-o oală găurită agățată într-un par, care zăngănea cumplit când era lovită; unul singur, mai răsărit, își făcuse o praștie dintr-o crăcană și ochea fără greș oala.
Mă bufnise râsul la vederea nădragilor lor cu tururile lăsate și a cămășilor cu subsuori gălbejite, dar părea să nu le pese, nici lor, nici părinților. Mă priveau cu ochi indiferenți, deloc răi, mai degrabă păreau să nu mă vadă că treceam prin apropiere. I-am făcut cu mâna unei fetițe care târa după ea un frățior cu lumânări la nas și cu un ursuleț jerpelit de cârpă și mi-a răspuns la fel, dar parcă se uita prin mine. Convins că nu pot părea decât un cârcotaș nesuferit, nu mi-am spus nimănui gândurile.
Eram pe cale să mă-ntreb de ce oamenii ăștia nu zâmbesc, dar mi-au zburat toate gândurile când un zdrahon de bărbat a început să strige la tata și la mine să nu-i mai călcăm proprietatea. Nu-nțelegeam care era proprietatea lui. Înalt, bărbos, cu o coamă de păr cenușiu ca de leu, într-o cămașă cu carouri cafenii cât pumnul și un șorț de piele peticit și înnodat la brâu atârnându-i mult sub genunchi, acoperindu-i pantalonii de postav cândva verzui. Avea în mâini niște foale uriașe cu care întețea focul lângă o nicovală pe care se pregătea să bată potcoave și coase strânse grămadă lângă și în vatra focului.
Tata și-a cerut iertare, nu-nțelegeam de ce-o face, nu greșisem cu nimic.
– Așa ziceți toți, continua să strige bărbatul, amenințându-ne cu foalele, îmi călcați proprietatea, mă țineți din treabă și pe urmă veniți să-mi cereți potcoave și unelte pe care n-am avut timp să le pregătesc. Treceți pe partea cealaltă, tot ce e în fața potcovăriei e proprietatea mea și n-aveți voie s-o încălcați, nu v-am spus asta în fiecare an?
Am trecut pe partea opusă și bărbatul a încetat să mai strige. Mă gândeam de ce se apucă omul să bată potcoave, din moment ce nu văzusem niciun cal. Își imagina probabil trăsuri cu câte șase cai și armăsari năvalnici alergând pe câmpuri, biciuiți de călăreți neînduplecați, dar în jurul nostru nu era nici coadă de câine. Dar poate erau ascunși pe undeva sau urmau să vină; nici alte animale sau păsări nu văzusem, de parcă dispăruseră de pe lume, spre deosebire de ce auzisem sus, la motel, în prima noapte.
De-abia ne îndepărtasem vreo sută de metri și i-am auzit din nou zbieretele, parcă era înjunghiat, în mod sigur altcineva îi încălcase proprietatea.
Am ajuns în dreptul unui cort mare și galben pe care atârna o pancartă cu litere negre cât capul meu – ȘCOALĂ.
– Vrei să intrăm să vedem cum este? m-a întrebat tata.
– Îți râzi de mine? m-am oțărât la el. Hai să trecem mai repede.
Numai gândul că a doua zi ar fi urmat să vin acolo mă îngrozea, dar speram ca a doua zi să fim departe.
Însă a doua zi m-am dus la școală, după ce mi-am mâncat sanvișul și mi-am băut laptele cald încă în termosul primit în seara dinainte la cantină.
Fusesem atât de uluit, că nu reacționasem în niciun fel, după ce încercasem în zadar să ieșim din domeniul corturilor și să urcăm costișa, să trecem dincolo de șirul de rulote și de liziera de arbori deși care înconjurau lacul, unde bănuiam că se află șoseaua. O forță mai puternică decât voința noastră ne ținea pe loc, pășeam, dar semăna cu pașii pe care-i faci pe o bandă care se desfășoară în sens opus, când te pune doctorul să-ți încerci puterea inimii, oricât ne străduiam să înaintăm rămâneam pe loc, pe tata l-a pufnit râsul,
hai să ne-ntoarcem, a zis,
nu voiam să-l ascult, dar am fost nevoit, nu era să stăm până se lăsa întunericul pedalând fără rost. Nici măcar nu puteam spune că erau cizmele verzi de vină, deși abia le ridicam, la fiecare pas, din noroiul gros în care se afundau și clefăiau ca-ntr-o marmeladă, în zona costișei mașina de stropit nu ajunsese.
– V-am spus că nu se poate pleca de aici două luni, ne-a întâmpinat sfrijitul, de parcă ne urmărise cum vrem să fugim de pe fundul lacului.
Am fost convins că rânjea satisfăcut cu dinții lui lați și galbeni de cal.
Nu-l văzusem și nu bănuiam că cineva e cu ochii pe noi, dar n-am fost în stare să dau drumul protestului care-mi juca pe limbă, mă așteptam s-o facă tata, însă el încuviința totul, de parcă i-ar fi plăcut să rămână între necunoscuții aceia.
Până să căutăm o cale de ieșire, trecusem pe lângă câteva corturi ca niște țarcuri, cu dușuri, bazine enorme pătrate de plastic alb pline cu apă, fixate la înălțime pe pari groși, cu panouri solare deasupra și veceuri ecologice. Mi-am închipuit că tot mașina care spălase drumul avea să le golească. Un țarc dintr-ăsta era la doi pași de cortul nostru.
– Hai să mergem la cantină, a adăugat sfrijitul Laviniu.
Ne-am lăsat duși. După ce-am lăsat lângă cort cizmele murdare de-acum, în care-mi fierbeau tălpile. Nu mai aveam nevoie de ele, totul în jur era zvântat.
Mai fusesem la cantină la prânz, un cort mai mare decât cel al școlii, singurul portocaliu dintre toate, să-l vezi ușor de oriunde te-ai afla, deschis pe toate laturile, să adie briza, cu mese lungi de lemn ușor, scaune așijderea și fețe de masă înflorate. Domnișoare cu șorțulețe la fel de înflorate ca fețele de masă și cu codițe ițite de sub baticuri roșii legate strâns la spate, aidoma celei pe care o văzusem în seara dinainte, duceau farfurii aburinde în fața oricui se așeza.
De undeva izvora în surdină o muzică uimitoare, n-o mai auzisem.
– Cine-s ăștia? l-am întrebat pe tata, care, spre surpriza mea, a înțeles pe loc ce vreau să știu.
– Queen.
Nu auzisem de ei.
– O formație de pe vremea mea.
N-am apucat să-l întreb mai multe, s-au băgat în vorbă vecinii din dreapta și din față, voiau să știe neapărat cu ce-o să se ocupe tata toată vara, dacă o să scrie vreo carte, cum face în fiecare vacanță sau o să lucreze la documente.
– De unde știți ce fac eu? i-a întrebat tata, năucit de-a binelea.
– Cum să nu știm?! a fost răspunsul care nu lămurea nimic.
N-au zis mai multe, pe locurile încă libere de lângă noi s-au așezat sfrijitul, o grăsună și doi adolescenți cam de vârsta mea, grăsuni și ei, cu nădragi cu tururile lăsate, cum îi văzusem mai pe toți, și legănându-se ca niște pinguini. Sigur erau gemeni, nu-i deosebeai decât prin culoarea nădragilor scurți prinși de umeri cu bretele late, unii verzi, ceilalți cărămizii. Am fost convins că erau familia lui, după care se văicărise dimineața.
– Domnul Alexandru Anton o să lucreze la documente, a dat el răspunsul. O să-l duc mâine acolo.
Și cu asta discuția s-a încheiat, tot ce-au mai sporovăit după aceea, nu le tăcea gura, au fost chestiuni pe care nu le înțelegeam, nelegate de noi.
Ascultam muzica, în timp ce mâncam și-i spionam pe sub sprâncene pe cei doi băieți care păreau să fie gemeni, cu părul castaniu căzându-le mereu în ochi. Se strâmbau tot timpul unul la celălalt și apoi pe rând la mine. O vorbă nu le-a zis sfrijitul, de parcă nu i-ar fi văzut, dar eram sigur că-i vede. Niște răsfățați și niște prost crescuți, am decretat în sinea mea. Nu i-am mai băgat în seamă și m-am străduit să rețin muzica minunată de pe vremea tatălui meu.
În cortul portocaliu am ajuns din nou seara, după ce încercasem în van să ieșim de pe fundul lacului. Acum era deschis doar pe două laturi, dar susura aceeași muzică.
– Queen, am spus.
– Exact! a exclamat sfrijitul. O formație de pe vremea mea și a tatălui tău. Cum de știi? Băieții mei îi detestă.
N-am răspuns, dar nu mă mira nimic din partea băieților fără doar și poate înfumurați. N-am scos o vorbă toată seara, gândurile mele erau la ce ni se întâmplase pe costișă, nu reușeam să înțeleg cum de ne fusese imposibil să înaintăm și s-o ștergem de-acolo. Nici măcar nu eram atent la ce mănânc, iar cei doi gemeni, care se așezaseră și ei după un timp la aceeași masă, împreună cu mama lor grăsună, puteau să se scălâmbăie cât voiau, parcă nu-i vedeam.
La sfârșit am primit fiecare pachețelul cu mâncarea de dimineața și un termos mic, iar sfrijitul a ținut să adauge că niciodată cortul bucătăriei nu se deschide înainte de prânz.
Am dormit iepurește. Salteaua era confortabilă, liniște ca în noaptea dinainte, nici tata, nici sfrijitul nu sforăiau, o lumină de veghe din fața cortului, pe care o distingeam ca pe o stea îndepărtată, pâlpâia ușor când adierea legăna felinarul.
Sigur eram trist, profesoara mea de română ar fi spus că sunt stresat. Sigur eram și stresat. Nu știam unde nimeriserăm, nu știam ce se va întâmpla cu noi și peste toate mi se făcuse un dor nebun de mama, cu care nu discutasem toată ziua. Mă gândisem să-i cer tatei telefonul și s-o sun, dar mi se făcuse groază la gândul că nu știam ce să-i spun, și nu voiam s-o mint. Cum adică stăm într-un cort pe fundul unui lac? Cum adică nu mai putem pleca de acolo două luni? Ce glumă sinistră mă punea tata să-i îndrug? Sigur nu voiam să anunțe poliția? Eram convins că dacă i-aș fi spus numai pe sfert ce se întâmplase, i-ar fi stat inima în loc, ar fi decretat că tata e nebun de-a binelea și mi-ar fi cerut imperios să i-l dau la telefon să-l oblige să ne întoarcem pe loc în București. Chiar acolo nu voiam să se ajungă.
N-am dormit mai deloc. Mă foiam sub pătura subțire, gândindu-mă cine sunt oamenii care sforăiau atât de tare în corturile vecine și ce-i adunase laolaltă. Nu reușeam să găsesc o explicație nici în legătură cu rostul acțiunilor lor inutile, nici cu ce aveau de gând să facă. Probabil eram deprimat că ne țineau cu forța, aproape că-mi dispăruse curiozitatea. Sigur am adormit, oftând, târziu.
Dar n-am scăpat nici în vis. Se făcea că-mi tot vânturam în minte ce aflasem în dimineața aceea și n-aș spune că mă simțeam grozav, mai degrabă nu mă simțeam grozav deloc, dar nu îndrăzneam nici în vis să spun o vorbă despre ce gândeam, pentru că nu-l mai văzusem pe tata de amar de vreme atât de preocupat. Iar când e preocupat și-l tulbur, trebuie să mă aștept la un program drastic, asta însemnând lectură și exerciții, adică exact ce n-am eu chef în vacanță. Dar dacă tot urma să mă duc la școală a doua zi, parcă nu mai conta c-o să mă pună la muncă, așa că mi-a scăpat porumbelul:
– Ce crezi că e cu oamenii ăștia?
Se uita la mine, a catadicist să-mi răspundă, dar parcă vorbea cu el însuși, că prea era alambicat ce spunea:
– Nu-s o sectă, sigur. E o întâmplare că unii vor fi locuit aici pe vremuri. Nu-s din altă lume. Nu sunt aleși pentru ceva anume, sau sper asta. Poate vor să învețe ceva. Poate vor să ne învețe pe noi ceva. Sigur ei știu ce vor. N-or să spună o vorbă despre asta, ne lasă să pricepem singuri, iar dacă n-o facem înseamnă că am ajuns degeaba aici și pierdem vremea. Să pierzi vremea în viață și să nu știi ce e cu tine e pedeapsa cea mai cumplită.
N-am apucat să aflu mai multe, nici să răspund că nu-nțelesesem mai nimic, mă cuprinsese o emoție cumplită care-mi încleșta fălcile și de atâta încordare am căzut în somn. Adică în vis am căzut în somn.
Aproape uitasem visul, când m-a trezit tata, zgâlțâindu-mă și cerându-mi să nu mai fiu leneș și să mă dau jos. Nu înțelegeam unde sunt, nici de ce mă trezește cu noaptea-n cap, doar suntem în vacanță, m-am întors îmbufnat pe partea cealaltă, dar el continua să tragă de mine. Am scos în cele din urmă un picior de sub pătură, dar nu mă puteam hotărî să-l pun jos. Sigur nu exista pe lume copil mai necăjit decât mine. Mi-au trebuit clipe bune să-mi dau seama unde mă aflu și că a doua voce care repeta să mă trezesc era a sfrijitului. Care îmi tot spunea să mă ridic odată din pat, să fac ceva că începe ziua fără mine și dacă n-am de gând să mă maturizez cine știe unde ajung. Eram convins că dintre toți nesuferiții câți există pe lume cel mai nesuferit se afla lângă mine.
Laptele era cald încă. Sunt sigur că și cafeaua din care tata și sfrijitul sorbeau zgomotos. Mă gândeam că după ce termină mă vor pune la cea mai neplăcută corvoadă a zilei, așa că o lungeam pe cât puteam. Îmi imaginam că voi ieși din cort și voi vedea cârduri obosite de copii, semănând cu pinguinii grăsuni ai sfrijitului, tropăind gălăgioși spre școală.
Mă cuprinsese deja melancolia.
Dar n-a fost chip s-o lungesc prea mult. Sfrijitul se uita insistent la mine, îmi dădea de înțeles că n-am cum să-l trag pe sfoară și toate lucrurile trebuie făcute odată și-odată exact așa cum au fost stabilite.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Vremea