Mai aveam vreo două înghițituri și am auzit pufăit în fața cortului.
– Mașina de școală, a zis sfrijitul.
Nu înțelegeam.
– La școală nu te poți duce decât cu mașina, n-ai cum să ajungi altfel, a completat el. Să nu te pierzi.
Eram nedumerit la culme. Cum să mă pierd pe fundul unui lac ale cărui margini le puteam vedea de oriunde mă aflam? N-am apucat să spun ceva, sfrijitul a zis repede:
– A sosit, te așteaptă, nu e bine să plece fără tine.
Nu-mi venea să cred.
– Nu uita să-ți iei eșarfa! a mai spus.
Mi-a trebuit o vreme să o caut printre lucrurile aruncate alandala în seara dinainte.
Am ieșit curios, aruncându-mi pe umăr rucsăcelul cu vreo trei creioane și pixuri, pentru orice eventualitate, și am dat peste un ditamai microbuz galben, intrau în el ușor cincisprezece persoane, cu ferestre foarte mari pline de abțibilduri cu flori și personaje de poveste lipite alandala și ușa deschisă pentru mine. N-avea vreo plăcuță de înmatriculare și nicăieri nu era scris numele firmei care-l construise sau pentru care lucra, un autobuz turtit și ușor strâmb, de parcă fusese un rebut sau îl desenase un copil fără har. Câțiva puști se foiau în scaune și se zgâiau pe geamurile verzui, iar unul mai mic se chinuia să lipească încă un abțidild cu Puca la karate, de care mă plictisisem cu ani în urmă.
Am urcat, ușa s-a închis cu un pufăit, șoferul gras și mustăcios a ambalat motorul și a pornit mai departe. După vreo zece metri a oprit lângă alte corturi, a urcat o fetiță atât de blondă că parcă albise, apoi încă o oprire pentru o mogâldeață care de-abia reușea să urce treptele înalte, ajutată de o soră mai mare, numai pistrui și plete roșcate și crețe, și în urma lor un băiat cam de vârsta mea, cu șuvițe de păr decolorate de soare, apoi încă o oprire, unde așteptau gemenii din seara dinainte, nu puteam să nu-i recunosc, se tot înghionteau unul pe altul chiar și după ce-au urcat, chiuind, până le-a zis mustăciosul să se liniștească. Atunci m-am prins că unul dintre ei rodea întruna napolitane suculente, dar nu părea să-i pese că se umple de fărâmituri lipicioase, pe care și le tot scutura cu degetele cu unghiile murdare.
Nu m-am mai întrebat de ce autobuzul oprește atât de des, ni s-ar fi putut spune să ne adunăm noi într-un loc anume și să ne ia de acolo, dar m-am gândit că era un plan în toate astea, cum spusese sfrijitul, n-avea rost să încerc să mai aflu ceva.
Se strânseseră mai bine de cincisprezece puști, când am ajuns la școală, unde exact atunci sosea din direcția opusă un microbuz galben identic, doar ușor mai jerpelit, vopseaua galbenă îi sărise în atâtea locuri că te întrebai dacă nu fusese jupuită în mod special, să dea impresia că se umbla cu el de pe vremuri pe care ți le mai amintești ca prin ceață.
Au coborât cam tot atâția copii gălăgioși, chiar mai mulți, și-au năvălit în cort, să ocupe locuri pe băncile din față. Erau înnebuniți să vină la școală și-am căzut pe gânduri, nu erau copii normali sau nimerisem pe altă planetă.
Dintr-o parte în alta a cortului nu erau decât șiruri de bănci joase, ca la sindrofiile câmpenești. Pe toate laturile erau agățate planșe colorate, vechi, cu zmângăleli în toate culorile, cârpite pe alocuri cu scotch, înfățișau plante, schelete umane, sistemul solar, rachete, secțiuni ale pământului, grafice și formule matematice pe care n-aveam de gând să le deslușesc, dar și nenumărate desene stângace pe foi de hârtie smulse din caiete de toate mărimile, în creioane colorate, carioca, tuș ori cărbune și alte foi smulse din caiete de toate mărimile cu mâzgăleli care păreau să fie versuri.
M-am așezat pe banca ultimului șir, aproape de capăt, îi aveam pe toți în fața mea.
Două tinere îmbrăcate la fel, cu fuste scurte albastre, numai încrețituri, ca niște corole enorme de flori, bluze albe cu mâneci bufante de-o palmă și eșarfe verzi înnodate la gât, cum văzusem că poartă toți oamenii pe care-i întâlnisem, de parcă ar fi fost un însemn, la fel de înalte amândouă, una blondă și alta brunetă, ședeau în fața băncilor, în dreptul unor scaune ca de bar, nichelate, zâmbind și învârtind în mâini câte o baghetă ca un arcuș. Am fost sigur că vor să ne vrăjească cu baghetele lor. Dar până să-și facă efect baghetele m-au vrăjit unghiile lor, de un roșu care fierbea, îmi închipuiam c-o să înceapă să picure sânge. Tinerele au așteptat răbdătoare să se așeze toată lumea și să se mai liniștească rumoarea, până să spună:
– Noi suntem Ania și Tania. Două luni vă învățăm tot ce știm, iar dacă noi nu știm, vor ști celelalte. Vineri vă veți întâlni cu Silvia și Sidonia, iar luni cu Lucia și Lucreția.
– Nu putem veni direct vineri, dacă ele știu mai multe? a întrebat unul dintre gemeni, convins că le va încuia pe fete și va deveni pe loc popular.
– Nu, a fost răspunsul sec, fără niciun comentariu, urmat de un râs general.
Dar geamănul nu părea să se sinchisească.
Speram ca Ania sau Tania să învârtă bagheta și să-i transforme pe gemeni într-o pereche de animale fără grai, de care să fugă toți, sau măcar să-i zgârie puțin cu unghiile de sânge, dar le-a fost gândul la altceva.
Văzându-i dezamăgirea, Ania sau Tania, încă nu știam care dintre ele, și-a propus să nu-l întristeze prea tare și adăugă:
– Vineri veți afla că luni se știu mai multe, iar luni veți afla că miercuri se știu mai multe.
Geamănul care se aștepta să devină popular a scuturat din cap, neînțelegând nimic.
Noi ceilalți am priceput toți în clipa aceea că zâmbetul profesoarelor era frumos, dar nu era cale de-ntors cu ele.
Ania și Tania au început să povestească pe rând, era ca și cum ar fi citit o poveste comună, știută pe de rost, una un paragraf, alta următorul, și tot așa, despre ce vom învăța anul acestea, cu totul altceva decât în anul dinainte, când se făcuse școală ca oriunde altundeva în lume, cu manuale și tablă sprijinită de peretele cortului. Anul acesta era ca o joacă, cea mai serioasă joacă, ele erau profesoare de joacă, n-avea cum să nu ne placă. Nu conta că ai cinci ani sau paisprezece, că ai fost premiant sau ai tras mâța de coadă, nici măcar că te-ai obișnuit să spui despre școală că e cea mai stupidă invenție de pe lume. Fiecare va face ce îi place, dar toți trebuie să facem ceva și mai ales să împărtășim munca noastră cu ceilalți, adică la sfârșit să povestim sau să arătăm sau să împărțim cu ceilalți. Iar la școală toți vom fi obligați să păstrăm cravatele verzi la gât. A urmat un vacarm incredibil de bătăi din picioare, semn că satisfacția era totală.
Dar țipetele încântate s-au stins repede și s-a lăsat liniște când Ania și Tania au început să ne întrebe pe rând ce ne dorim. Răspunsurile au fost diverse cât lumea:
– Să desenez, s-a înfipt fetița cu părul atât de blond că părea alb.
– Foarte bine, a zis Ania sau Tania, o să atârnăm la sfârșit și desenele tale pe pereți.
– Să cânt, s-a repezit în față o altă fetiță, ceva mai mare, cu un glas catifelat.
– Abia așteptăm să te auzim!
– Și eu vreau să cânt, a strigat un băiat cam de-o seamă cu mine.
– O să cânți. Poate o să dați un spectacol împreună.
– Super! a roșit fetița, privindu-l pe băiat pe sub genele lungi.
– Eu vreau să joc țurcă, a intervenit un grăsun plictisit prea repede de dulcegării, cel pe care abia îl oprise Ania/Tania să roadă napolitanele ținute strâns de degetele cu bentițe negre la unghii.
– Îți găsești o echipă și vom fi spectatori! Iar napolitane, repet, o să poți roade numai când te joci, nu acuma!
– Și eu vreau țurcă! a strigat altul.
– Și eu vreau! s-a ițit un al treilea.
– Sunteți deja trei, poate mai vor și alții, e loc de oricâți într-o echipă.
– Mie îmi place să prind fluturi, a șoptit un ochelarist subțire ca un băț. Am venit cu plasa de acasă. O să-i alerg în jurul cortului în pauză.
– Ne vom uita și noi și te ajutăm să-i vâri în borcan, sau să-i fixezi în insectar! Pentru tine pauza va începe mai devreme.
– Eu nu vreau să mă uit cum chinuie fluturii! a strigat o fată pistruiată și cu codițe lungi.
– Dar ce-ai vrea tu să faci?
– Eu vreau să scriu în jurnal, a spus ea gânditoare.
– Minunat! Ai un jurnal? Ce frumos! Și ce scrii în el?
– De toate. Ce mi se întâmplă. Ce-mi trece prin cap.
– Sigur ne vei citi și nouă!
– Dar un jurnal nu se scrie să se uite toți în el! s-a codit ea.
– Perfect adevărat! Ne vei citi doar ce vei vrea din el sau ne vei păcăli citindu-ne altceva…
– Mai bine citesc din el.
– Știam că ne vom înțelege! Altcineva…
– Mie-mi place să ascult povești. Sunt prea mic să citesc singur.
– Sigur n-o să te plictisești ascultându-ne pe noi toți!
– Eu vreau skanderberg! s-a miorțăit al doilea grăsun.
– Eu vreau să văd filme! a strigat și mai tare, să-i acopere glasul, o fată care semăna cu Barbie.
– Și eu! s-a auzit un cor de glasuri.
S-a produs o hărmălaie de nedescris. Pe loc voiau să vadă filme chiar și cei care optaseră deja și le părea rău că nu avuseseră primii ideea asta. Ce școală poate fi mai grozavă decât aceea în care să caști gura la filme!
– O să vedem cu toții filme! a zis Ania/Tania, liniștindu-ne pe toți.
Dar nu ne-au spus când.
– Tu nu poți sta o clipă locului? a zis în schimb Ania/Tania îndreptându-și unghiile pline de sânge către o lungană cu ochelari, rochie roșie, tunsă băiețește și cu ochelari rotunzi cu lentile groase prin care-i vedeai ochii bulbucați ca la broască, se mutase de enșpe ori de la capătul unei bănci la mijlocul ei și înapoi, apoi pe câte o altă bancă, mai în spate sau mai în față și-n timpul ăsta ne scruta pe fiecare de parcă am fi fost niște gândaci.
Vocea Aniei/Taniei era cam răstită, n-o lua pur și simplu la rost.
– Nu văd bine, a răspuns lungana, dar sărea în ochi că nu se așteptase să fie repezită.
– N-ai ce vedea, spuse calm Ania/Tania. Deocamdată stăm de vorbă.
Nu s-a mai mișcat o vreme, mai ales că nimerise lângă unul dintre gemeni, care se tot holba la țâțele ei cât niște prune, dar părea să nu-i pese. Nici lui nu părea să-i pese când i-a luat pur și simplu napolitana din mâna bleagă și și-a băgat-o pe toată în gură. De-abia mai putea mesteca.
– Tu ești Vichi, nu-i așa? a întrebat Ania/Tania. Sper că nu ne faci probleme cum am auzit că s-a întâmplat anul trecut, când săreai tot așa ca lăcusta, trăgând cu urechea la ce șoptesc ceilalți.
– Eu? a fost tot ce-a răspuns, mai să se-nece cu napolitana nemestecată.
Nu mi-a fost greu să aflu că Vichi voia să știe secretele tuturor, le folosea în bârfe fără sfârșit și probabil că unii chiar aveau ceva de ascuns și începuseră să se ferească de ea.
Tu n-ai altă treabă? îi ziceau.
N-am, răspundea uitându-li-se în ochi, te deranjează că stau lângă tine sau ce? Am voie să stau unde am chef. Și le închidea gura.
Dar începuseră să se ferească de ea după ce dispăruse un glob pământesc, ea se repezise să spună că-l luase nu știu cine, acela se jura că n-a făcut-o, dar tot a fost pedepsit și după două zile au găsit globul în cortul ei, dar s-a dat peste cap spunând că nu-l luase ea și gata, l-a pus cineva acolo dinadins, s-o arate cu degetul, s-o ducă la detectorul de minciuni dacă n-o cred. Părinții ei îi țineau partea și profesorul a căzut de fazan că n-avea cum să demonstreze furtișagul.
Începusem să tremur de emoție, aproape ca o piftie, pe măsură ce mi se apropia rândul să-mi spun preferința. Nu mi se mai întâmplase asta, dar nu mi se mai întâmplase nici să-mi propună cineva să fac ce-mi trece prin cap la școală. Și nu-mi trecea nimic! Nu știam ce să zic, mi-am dat seama că n-aveam nicio pasiune, că nu mă-ndemnam la nimic, îmi storceam mințile să scornesc ceva și când mă chinuiam cel mai tare, am și fost întrebat. M-am trezit spunând că vreau să zbor. Și am răsuflat ușurat.
– Minunat! a spus Ania/Tania. Să zbori cu ceva sau să zbori pur și simplu?
– Să zbor pur și simplu, am tranșat eu.
– Și cum vei face asta aici?
– Nu știu…
– Păi, să ne gândim. Ce faci de obicei în timp ce zbori?
– Văd, pun lumea la cale, mă gândesc, îmi închipui cum o să fiu peste un număr de ani, când voi fi mare, îmi fac planuri…
– Perfect! Asta ai să faci. Ai să zbori și la sfârșit o să ne spui și nouă ce-ai văzut sau ce-ai gândit, poate o să învățăm și noi câte ceva.
Eram mândru. Și cred că arătam de parcă înghițisem un băț.
Dar n-a durat decât vreo două clipe starea asta, am auzit strigătul unuia dintre gemeni.
– Nu e drept! Noi să muncim scriind, învățând cântece sau antrenându-ne în lupte și el să stea degeaba? Puteam și eu să zic că-mi place să zbor!
– De ce n-ai zis?
Grăsunul dădea din colț în colț.
– Îți place să zbori? l-a întrebat Ania/Tania, retezându-i neliniștea.
– Am zburat o dată cu avionul și mi-a venit să vărs.
– Deci, nu-ți place. Tu, Daniel, ai zburat vreodată?
– Nu.
– Dar vrei să se-ntâmple…
– Și-ncă cum!
– Dacă vrei, poți să zbori și tu, i-a spus Ania/Tania grăsunului.
– Alături de el nu vreau! a pufnit grăsunul.
– Atunci, așa rămâne: tu te vei antrena împreună cu fratele tău la skandenberg și când veți fi pregătiți, ne așezăm roată să vă privim.
– N-are niciun chichirez, pe fratele meu îl bat oricând, e-un mototol, degeaba se antrenează el!
– Mototol ești tu! a strigat al doilea grăsun. Eu oricum m-am răzgândit și vreau țurcă.
– Ideea nu e să-l bați sau să nu-l bați, ci să faci ceva ce-ți place, i-a zâmbit Ania /Tania. Tu crezi că vii la școală doar să câștigi tot timpul?
– Altfel de ce?
Când grăsunul a mai vrut să spună ceva, Ania/Tania l-a oprit:
– Să vedem ce ar vrea să facă și ceilalți.
Grăsunul a deschis de câteva ori gura, fără să spună o vorbă, se uita în gol și trăgea în neștire de una dintre bretele, dându-i drumul pe neașteptate, elasticul pocnea cu zgomot mare când se lipea de cămașă. Dar Ania/Tania nu i-a mai zis nimic. Doar tresărea la fiecare pocnet.
Apoi l-a întrebat ce vrea să facă pe băiatul așezat lângă mine, cel cu șuvițe de păr decolorate de soare.
– O să scriu, a spus, atât de convins că parcă era la mintea cocoșului ce-o să facă el.
– Tu ești Ovidiu, cel care scrie povești? a întrebat Ania/Tania, dar parcă mai mult afirmând că-l știe pe băiat mai bine decât pe toți ceilalți. Ești cel care a scris poveștile de anii trecuți?
Ovidiu a dat din cap, mândru că e știut și de profesoarele care nu-l văzuseră vreodată la față.
– Va fi grozav să vedem ce poveste mai născocești, a încheiat Ania/Tania, pregătită să-l întrebe și pe ultimul elev, așezat de cealaltă parte a mea.
Nu-mi era clar dacă într-o zi vom face fiecare ce ne-am propus sau ne vom uita la doi, trei cum își fac ei treaba sau vom aștepta cuminți să ne vină rândul, nu-mi închipuiam cum s-ar înșira toate astea simultan fără o hărmălaie cumplită. Dar se vede că se gândiseră și Ania și Tania și la fel și colegele lor Silvia/Sidonia și Lucia/Lucreția și au făcut în așa fel încât nu s-a plâns nimeni, chiar dacă era și hărmălaie. Și-n timp ce gândeam toatea astea, mi se părea că hărmălaia din jur se îndepărtează de mine, de parcă aș fi zburat peste ei.
Am zburat cât am vrut. La sfârșitul zilei, le-am spus cum se vede de sus lacul secat, ca o insulă misterioară pe care nu pot trăi decât oameni misterioși, le-am descris cum se mi se arăta cortul portocaliu, ca un coif de luptător, și a trebuit să le spun și ce fel de luptător, mi-am amintit că văzusem într-o carte veche un desen cu lupte între turci și cruciați și l-am descris, cum i-am descris și pe meșterii care-l făuriseră, cum dăduseră la rindea alți meșteri băncile geluite pe care ședeam cu toții, cine făcuse în anii dinainte desenele de pe pereți și ce poveste ascunsă spunea fiecare, le-am istorisit atâtea istorii cât nu mă credeam în stare vreodată.
Mă priveau cu ochii mari, fascinați, ușor speriați de câte se întâmplă lângă ei fără să știe, fetițele mă sorbeau din ochi de parcă eu eram viteazul care omorâse balauri, până și gemenii cârcotași cârâiau din ce în ce mai moale că ei nu cred și ce le înșirui eu sunt povești pentru țânci. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul.
Nu le-am spus tot ce mă mai gândisem ăst timp și nu le-am vorbit de întrebările care mi se vânturaseră prin cap, fără răspuns: de unde veniseră toți acești oameni și copiii lor? Îmi era clar că se cunoșteau între ei, măcar pentru că fuseseră aici în anul sau în anii dinainte, cum susțineau, dar se știau din vremuri mai vechi? Trăiseră cumva, ei sau părinții lor, în acea vale, pe locul acelui sat inundat? Unde își duceau viața în restul anului? Ce-i aducea vara aici, exact când se seca lacul? Cum de trăiau atât de organizat? Cum de își abandonau toate preocupările atâtea săptămâni, fără urmă de teamă? Ce căutau să afle strângându-se an de an în același loc? De ce se temeau că-i spionăm? Urma să ne trateze ca pe niște intruși, pe mine și pe tata, și să pățim ceva? Cine erau cei despre care spuneau atât de siguri că trimit an de an spioni să întocmească rapoarte despre ce fac ei? Nu puteau spionii ăștia să stea pe buza lacului și să-i urmărească cu binoclul sau, și mai bine, să le înregistreze toate mișcările cu un aparat sofisticat? Cum părea că nu-i vede nimeni dintre cei cu vile sau cabane pe malurile lacului, de parc-ar fi fost invizibili, iar dacă îi vedeau, cum de nu le păsa și nu coborau să întrebe ce-i cu ei, cu ce scop au venit și cât mai au de gând să rămână?
Mi-am zis să amân întrebările pentru a doua zi de școală.
Lângă mine se așezase între timp unul dintre grăsuni, cel cu pantaloni verzi, mă prinsesem că nimeni nu le spunea pe nume pentru că se dădeau interesanți schimbându-și locurile între ei și nu mai știai dacă cel de alături era cel căruia de-abia îi puseseși o întrebare sau frate-su, atât de mult semănau. Acuma, cel de lângă mine se apucase să deseneze pe un caiet fete goale cu niște țâțe enorme. Nu spun că ar fi arătat rău, dar nu-și spusese dorința să deseneze fete goale.
– Vrei și pensule și culori? l-a întrebat Ania/Tania, după ce aruncase o privire pe foile lui.
– Nu-mi trebuie.
– Poate îți trebuie, totuși, să colorezi lângă fată un câmp cu flori sau o fereastră prin care intră soarele.
– Credeți că e nevoie? încerca el să se dea șmecher.
– Nu e prea singură așa? De ce să repeți la nesfârșit aceeași siluetă?
– Poate desenez un bărbat, și el gol, și cine știe ce fac, încercă grăsunul s-o încuie.
Dar Ania/Tania nu se fâstâci, nici nu se înroși.
– E foarte bine și așa.
Grăsunul n-a mai știut să răspundă.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Vremea