De câte ori vine vorba de prozatorii afirmați în ultimii ani, aproape toată lumea menționează numele ieșenilor Lucian Dan Teodorovici (foto), Dan Lungu și Florin Lăzărescu, scriitori nelipsiți din clasamente și topuri, cu o presă bună, deși nu până într-atât încât să ajungă răsfățații gazetelor.
Nu au devenit vedete, nu sunt vânați de paparazzi pe toate drumurile, la cârciumă, în propriul dormitor, de mână cu amanta ori în cine știe ce altă circumstanță care să facă senzație și să îngroașe spectaculos tirajul foilor de scandal. Nu aleargă după distincții și profituri grase, nu tremură de nerăbdare la gândul succesului imediat. Tocmai de aceea, literatura pe care o scriu câștigă de la o carte la alta, anticipând soliditatea unor edificii epice menite să dureze.
Deși cultivă, toți, un realism cu accentuată deschidere către etic și social, această opțiune se dovedește suficient de generoasă încât să permită coexistența unor formule narative sensibil diferite.
Dacă Dan Lungu inventariază, cu migala cercetătorului ce știe să facă o anchetă sociologică, fapte și comportamente ale oamenilor mărunți, în vederea configurării de tipologii specifice, ridicate la demnitatea artei, dacă Florin Lăzărescu se lasă furat de plăcerea povestirii, a cuvântului în stare să plăsmuiască imagini desprinse de pe scoarța realului ca baloanele de săpun, splendide în pura lor gratuitate, în schimb Teodorovici manifestă o atenție nu doar mai acută, ci și participativă, implicată, față de spectacolul cotidian, al lumii înconjurătoare, și nu pare deloc atins de răceala observatorului imparțial, obișnuit să trăiască izolat, într-un mediu septic, și să analizeze totul prin lentila microscopului.
Sătul și de jocul închipuirii, capabil să compenseze orice neajunsuri, de poveștile din a căror dulceață va fi gustat destul ca să nu-și dea seama de superba lor inutilitate, prozatorul rămâne ancorat în real, dar nu din preocupare strict documentaristică, ci cu intenția transfigurării esențializatoare, de unde și opțiunea pentru ironie și satiră, în linia unei poetici de tip teatral, mizând pe stilizarea caricatural-grotescă.
Printre prozatorii din generația sa, Teodorovici face figură anacronică datorită radicalismului său moral și a unei ținute severe, austeră dar lipsită de ostentație, discretă, însă hotărâtă și neechivocă, găsindu-și expresia potrivită firesc, fără dibuiri căznite, într-un stil precis și exact, de o strictă funcționalitate.
Comentator pătrunzător și onest al politicului, cu un ochi ce străpunge ca un burghiu veșmântul înșelător al evenimentului transformat în instrument de manipulare, scriitorul a aflat de mult ce se ascunde și sub poleiala vorbelor mari, precum nobila lozincă a autonomiei artei. A înțeles că literatura, dacă privește numai spre sine, ajunge literă moartă. Oglinda trebuie purtată pe un drum. Bineînțeles, de către un bun și atent observator.
Tocmai un astfel de rol joacă naratorul-protagonist al romanului Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi (publicat în 1999 la editura ieșeană OuTopos și reeditat anul trecut, la Polirom, într-o variantă substanțial revizuită), textul poate nu cel mai valoros și nici cel mai complex (prin comparație cu Circul nostru vă prezintă: ori cu prozele din volumul Atunci i-am ars două palme), dar cu siguranță cel mai reprezentativ și mai dens, mai concentrat, din tot ce a scris până acum prozatorul ieșean.
Punctul de pornire îl constituie experiența individuală, redusă la o serie de întâmplări, dacă nu derizorii, oricum, comune, din viața unui tânăr student în răspăr cu lumea, obișnuit să-și înece mereu în alcool amarul și tristețea. Relatate în forma confesiunii dramatizate, procedeu care lasă impresia intenționalității autoscopice și a imaginării unui traseu sui generis, vizând cunoașterea de sine, evenimentele la care participă protagonistul își dezvăluie însă un sens mai adânc, care depășește strâmtul orizont al notațiilor subiective, de interes mărunt, psihologic. Mutând obiectivul de pe scena îngustă a intimității, unde se desfășoară insignifiantele drame ale eului, prozatorul caută, cu insistență și cu metodă, în afară, în spațiul social, posibilele cauze ale alienării omului modern, apăsat de conștiința răului inevitabil și a inutilității existenței într-un univers fără soluție.
Romanul nu e, cum ar putea să se înțeleagă din titlu, o parodie science-fiction. Pe Teodorovici nu-l interesează fenomenele inexplicabile. Spirit cartezian, prozatorul găsește necuviincios să se înfioare în fața supranaturalului, a necunoscutului, refuză să creadă în miracole și nu manifestă nici un fel de curiozitate în legătură cu aspectele misterioase și impenetrabile ale universului. Nu vrea nici să șocheze prin crudități de limbaj, prin imagini căutat violente ori scabroase. Se oprește însă cu răbdare asupra celor mai comune aspecte ale existenței, în intenția de a dezvălui mecanismul care transformă omul într-o ființă absurdă, fără libertate.
Personajul-narator, ridicol și mediocru în nonconformismul său, are totuși orgoliul lucidității care îl absolvă, cel puțin, de tentația comodă a automistificării. Iubirea, religia, moartea, sinuciderea, relația părinți-copii, toate acestea sunt tratate în cheie satiric-ludică, prin medierea auctorială care aruncă în deriziune retorica goală a profunzimilor, abisalității și absolutului. Ironia, pe alocuri dizolvată în vitriolul sarcasmului, vine din spaima de viață pe care eroul o contractează în urma repetatelor dezamăgiri – romanul exploatează tragedia triunghiului amoros, situație din care cel mai păgubit iese bărbatul, trădat și neînțeles de cele două femei. Exaltat de idealul purității și al iubirii unice, care aduce întotdeauna cu sine nefericirea și, mai ales la vârsta opțiunilor radicale, gândul sinuciderii, protagonistul izbutește (performanță la îndemâna oricui) să stingă în aburii alcoolului orice elan mai riscant și să fie cuprins de o firească milă de sine. Sinceritatea și dezinvoltura cu care tânărul dornic de iubire acceptă loviturile vieții câștigă pe loc simpatia cititorului. La fel, ironia, ai cărei acizi dizolvă la timp tonul plângăcios al discursului autocompătimitor.
Naratorul sesizează în repetate rânduri bufoneria spectacolului pe care el însuși îl regizează. Gesturile sale cele mai dramatice sunt luate parcă dintr-o farsă, transformându-se în tot atâtea giumbușlucuri ale unui clovn care, între prolog (,,Sînt un tip tragic”) și epilog (,,Sînt singur”), își execută numărul conștiincios și exact. Desigur, nu toate gagurile îi reușesc. Unii îl consideră prea ridicol, alții lipsit de haz, și pe bună dreptate. Comedia pe care el o joacă e veche de când lumea, prea desuetă pentru a mai stârni entuziasmul publicului. Cu toate acestea, bufonul ține la arta sa, schimonosind cu asiduitate aceleași posturi și dându-și singur picioare, doar-doar îi va îndupleca pe cei care-l privesc să îi acorde clemența. Ceea ce nici nu e așa de greu. Compasiunea nu cere cine știe ce sacrificii.
Romanul nu trăiește prin epic, aici un simplu cadru pe care se joacă diferitele scene. Prevalează dramaticul, teatralitatea, narațiunea descompunându-se în numeroase fragmente, secvențe dialogate (schițe) aproape autonome, flash-back-uri, enclave textuale rotunde, riguros structurate. Cât privește limbajul, trebuie subliniat faptul că autorul folosește un procedeu foarte interesant, exersat cu măiestrie și de Urmuz, procedeu constând în lectura literală, “la propriu”, a metaforei și simbolului, ce provoacă un puternic efect comic, ilariant. O altă sursă a umorului o constituie valorificarea virtuților expresive ale clișeului, scos sistematic la lumină și stors până la măduvă de toată savoarea sa butucănoasă. De altfel, romanul trasează itinerariul subtilelor metamorfoze ale sentimentului care transformă vorbirea autentică în limbaj de lemn. Cine a ascultat măcar o dată șoaptele înfiorate ale îndrăgostiților știe prea bine la ce mă refer. Cuvântul face totdeauna rizibilă orice pasiune, fie ea oricât de profundă. Iată cum gâdilă auzul siropul sonor al trăirilor și emoțiilor intense: “Pentru un bărbat e de-ajuns să știe să fie sensibil, bărbatul trebuie să fie ca un bujor, susține prietena mea, căci femeia e un trandafir, și eu o aprob, pentru că sensibilitatea este supremul adevăr, nuanța roză a lui Dumnezeu, poezia inimii. Și cred în sensibilitatea mea, nu mai sunt nevoit să sparg vitrine, nu mai bat barmani, ci mă mir de frumusețea lunii pline, mă încânt cu lucirile albului imaculat al zăpezii, zâmbesc cu drag și cu minunată melancolie poetică în fața tristeții pomilor lipsiți de culoarea frunzelor, admir minunăția lacurilor înghețate, râd în lumina razelor unui sublim soare de iarnă, e minunat să fii profund, să iubești gloria unui apus și speranța unui răsărit”, ,,Îi spun că o ador, că e floarea mea, că e crizantema și trandafirul meu la un loc”.
Sesizarea stereotipiilor de limbaj naște apoi întrebări dintre cele mai incomode privind funcționarea gândirii și secretele artei de a convinge și de a construi argumente de necombătut. Coborâtă în cârciumă sau în camerele căminelor studențești, dialectica se transformă într-o bolboroseală de mahala, iar discursul, pus pe limba unor indivizi deprinși să deschidă gura mai mult pentru a cere ceva de băut, devine vehiculul unor simulacre de sens de tot hazul și avortează mulțime de trăsnăi gogonate. Raționamentul sofistic e exploatat cu mare abilitate, în linie comic-absurdă. Aleg doar două fragmente, sper, lămuritoare: ,,Să fim raționali. Tu vrei să mergi la o petrecere organizată de niște tineri. Să spunem că e firesc. Dar (…) să ne imaginăm o situație: presupunem că prietenul ăsta al tău, care organizează petrecerea, e certat cu niște… să le spunem oameni. Ce se întâmplă în cazul ăsta? (…) Dacă unul dintre cei cu care e certat prietenul tău e acum în armată, înnebunește din cauza regimului cazon, vine la petrecere și, din răzbunare, vă împușcă pe toți?”, ,,Îți dai seama ce înseamnă asta (să petreci Revelionul alături de prietena ta și de părinții ei, n.n.)!? Înseamnă aproape o cerere în căsătorie! Să stai la masă cu părinții fetei e ceva serios. Tu vrei să te însori? La vârsta asta!? Știi ce înseamnă să te însori la douăzeci de ani, prostule? Imediat faci doi-trei copii, trebuie să renunți la studii ca să-ți iei o slujbă, apoi ea te înșeală și pleacă în America împreună cu amantul ei, tu rămâi singur cu trei copii, n-ai ce să le dai de mâncare, iar cei care ți-au dat slujba te dau afară pentru că nu te mai poți concentra asupra muncii, din cauza copiilor care te așteaptă acasă flămânzi, așa că o să trebuiască să te angajezi în altă parte, ca gunoier… (…) Normal: doar n-o să mă lași să plec de Revelion ca să ajung cerșetor!”
Spre deosebire de mulți dintre colegii de generație, Teodorovici nu a căzut în ispita juvenilă a iconoclasmului facil și lipsit de discernământ și nici nu a întins excesiv coarda gingașă a sentimentului. Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi e un roman valoros, original ca formulă, scris într-un stil alert, seducător, cu nerv satiric și cu umor. Dovedind un foarte acut simț al comicului și al grotescului stilizat caricatural, Teodorovici mi se pare un prozator cu multiple resurse, scriitor robust, de cursă lungă, de la care ne putem aștepta încă la surprize nebănuite.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.