La sucursala din orașul Warren a Institutului Butler de Artă Americană (Butler Institute of American Art), ce-și are sediul central în Youngstown, Ohio, a fost deschisă în intervalul iulie-septembrie 2010 expoziția a doi plasticieni de reputație internațională, Joseph și Algesa O’Sickey. Este atât o manifestare cu intenție retrospectivă – pentru că Algesa a trecut la cele veșnice în 2006 -, dar și una de prezentare a operei curente a nonagenarului foarte activ care este Joe O’Sickey.
O valentină pentru Algesa
Am avut șansa să cunosc această excepțională familie de artiști încă de la prima mea vizită în zona Ohio, în 1991. Și de atunci am fost onorat cu prietenia lor. Așa că o expoziție de asemenea anvergură, urmată de o întrevedere cu venerabilul plastician sunt evenimente demne de consemnat.
Joseph O’Sickey și-a dorit ca această expoziție să fie un omagiu adus memoriei soției dispărute – care, în timpul vieții, nu a beneficiat de un catalog, ce abia acuma, postum, i-a fost consacrat. De aceea a și intitulat manifestarea “A Valentine for Algesa” (“O valentină pentru Algesa”), făcând referire la felicitările pe care i le desena soției de Sfântul Valentin – Ziua Îndrăgostiților – și folosind drept afiș și copertă a catalogului una dintre ele, pe care i-o dăruise la împlinirea a 50 de ani de căsnicie, în 1997.
Algesa D’Agostino s-a născut pe 7 iunie 1917 într-o familie de italieni stabilită în Minnesota, iar Joseph s-a născut pe 9 noiembrie 1918, într-o familie de origine poloneză din Detroit. Având înclinații spre plastică, în adolescență, la începutul anilor 30, amândoi au luat lecții de artă la cursurile de duminică ținute la Cleveland Museum of Art. Dar nu în acea perioadă s-au cunoscut, ci puțin mai târziu, în 1946, și s-au căsătorit în anul următor. Amândoi aveau deja propria specializare, Algesa orientându-se spre artele decorative și ale spectacolului, Joe spre arta de șevalet.
Contemporani cu Jackson Pollock, Andy Warhol, Claes Oldenburg și Roy Lichtenstein – cu cel din urmă fiind și buni prieteni -, soții O’Sickey au știut și au avut tăria să se păstreze în zona realismului și chiar a unui tradiționalism vizual. Joseph a fost un inspirat postimpresionist, peisagist de forță și colorist de mare talent.
Matisse în pijama vărgată
Algesa vibra la textile, la modă, costum și scenografie de teatru. Delicată și rafinată, ea părea o soră a actriței Audry Hepburn atât fizic, cât și ca alură și distincție vestimentară. A activat ca director de galerie, s-a ocupat de decorațiuni interioare, a desenat bijuterii, a făcut costume pentru piesa “Îmblânzirea scorpiei” prezentată la Great Lakes Shakespeare Festival (1977). Dar și-a dezvoltat și o opreă personală de mare preț, făcând portrete într-o tehnică neconvențională a genului tridimensional, sculptura moale, executată din materiale textile. A creat astfel o tehnică foarte particulară, în care foarfeca și mașina de cusut înlocuiau eboșoarul și dalta. Operele sale au ceva din arta păpușarului ce execută marionete. Pasionată de lumea plasticii și a literaturii, din perioada clasică dar și din cea modernă, ea a “portretizat” reprezentanți ai culturii din Renaștere, Romantism și din contemporaneitate, de la Shakespeare și Molière la Delacroix, George Sand și Chopin, de la surorile Brontë, Virginia Woolf, D.H. Lawrence și F. Scott Fitzgerald până la Matisse, Brâncuși, Modigliani, Picasso, Warhol și Lichtenstein. I-a intitulat, simplu dar foarte elocvent, “Eroi”, pentru că toți au fost eroii tinereții și maturității ei de mare consumatoare de cultură. Toate figurile au o notă șăgalnică de umor copilăresc și amical: Shakespeare ține în mână un baston de măscărici decorat cu clopoței, Chopin este înveșmântat într-un elegant halat de casă, Matisse lucrează colaje îmbrăcat în pijama vărgată, ca și când ar fi fost copleșit de inspirație în toiul nopții, Picasso strânge între degete nelipsita-i țigaretă, Lawrence și Scott Fitzgerald apar nuzi, ca referire la scrierile lor “decoltate”, Brâncuși este încruntat și butucănos dar își îmbrățișează, cu gest protector și eleganță de balerin, “Măiastra”, Lichtenstein se pregătește să arunce, surâzător, publicului, o minge de plastic în timp ce se recomandă, prietenos, “Hi! I’m Roy” (text plasat într-un balon, deasupra capului său, după sistemul benzilor desenate).
Atracția pentru spectacolul de teatru de păpuși o avea de multă vreme. De la o vârstă fragedă a fost o avidă cititoare și și-a îmbogățit muzeul imaginar. Când avea 12 ani, sora ei mai mare, Nina, a decis că ele trebuie să se instruiască, să stăpânească o engleză impecabilă (deoarece în casă se vorbea doar italiana și lecțiile de la școală nu erau suficiente), să cunoască bunele maniere, să fie elegante și pregătite de a face față într-o societate aleasă. S-au înscris la biblioteca publică și au citit multă literatură britanică, în special Dickens, Thackeray, Jane Austin și surorile Brontë, evitându-l, în chip programatic, pe Mark Twain, pentru că autorul american folosea prea mult argou, ce nu le era folositor. Spre a fi bine îmbrăcate, Algesa făcea schițe pentru toalete iar mama lor, care era croitoreasă, le executa. Tot împreună au făcut un teatru de păpuși. Tatăl le construise o scenă de mici dimensiuni, Algesa scria scenariile, făcea decorurile și marionetele. Apoi surorile D’Agostino porneau să dea spectacole prin vecini și pe la școlile din Cleveland Hights, iar din puținii bani pe care-i câștigau astfel își cumpărau cărți de literatură universală. Artista de mai târziu nu a părăsit niciodată universul copilăriei: un prim ciclu de sculpturi l-a realizat din păpuși sau fragmente de jucării găsite. Fiind foarte fragile, compozițiile erau închise în casete de plexiglas. În expoziție figurează câteva dintre acele lucrări – capete bucălate de porțelan împodobite cu pălării cu pene și cu voalete erau așezate în eleganți pantofi de bal, din anii 20, sclipind de paiete sidefii.
Dar, pe lângă remarcabilele sculpturi moi, Algesa O’Sickey a făcut și grafică de calitate. Lucrări în tuș, creion, pastel și acuarelă, o relevă ca pe o abilă desenatoare și inspirată ilustratoare de legende antice într-un stil ce combină sintetismul perioadei ceramicii grecești cu decor negru pe fond roșu și cu simbolismul aluziv al lui Aubrey Beardsley. A mai executat și paravane cu scene cavalerești și cu trubaduri sau compoziții în paste, cu personaje de teatru, cu doamne elegante din lumea mare, în care autoportretul și portretul lui Joseph sunt inserate ca repere ale unei existențe subsumate esteticului.
Mr. Joseph, now
Pentru expoziția de față, Joseph O’Sickey a decis să exploreze lumea circului, a spectacolului din arenă sub baia de lumină a reflectoarelor ce fac să strălucească ochii tigrilor și să îmbrace în tonalități stranii siluetele dresorilor și ale clownilor. Petele plate și decupajul decorativ duc cu gândul la colaj. În alte lucrări, prin cloazonarea culorilor primare, ca și prin secvențialismul discursului plastic, sunt sesizabile referiri la creațiile artiștilor ruși din mișcarea Mir Iskustva. Pot fi observate similitudini cu opera lui Nicholas de Staël, Stuart Davis, Marsden Hartley și chiar Lucia Dem. Bălăcescu în lucrări precum “Tigers and Cockatoos”, “Clown and Child”, “Clown with Bears”, “Performers with Baby Elephant”, “The Intermission” și “Clown with Tigers” – despre care autorul spune, cu zâmbet ironic: “It’s a self-portrait: me and the rest of the culture!” (“Este un autoportret: eu și restul culturii!”). Toată această serie de lucrări datează din 2002. Consonanțele stilistice și tematice sunt inerente în creația din anumite perioade ale unor artiști contemporani fără a însemna că ei se influențează reciproc, cu atât mai mult cu cât, adesea, ei nici nu se cunosc și sunt despărțiți de mări și țări. Iar Joe este un artist cu totul original, lucrând sub impulsul propriei inspirații. În favoarea originalității seriei de circuri pledează marea suită de schițe în creion, pastel sau laviu, începută cu ani în urmă dar concretizată în lucrări finite abia în ultimii ani.
O serie mai săracă în tonuri, mai criptică și mai sumbră datează din 1964 și o constituie siluetele de animale negre pe fond albastru, verde sau ocru. “Hawk, Raven, Crested Eagle”, “Peacock”, “Hawk and Raven” au în ele ceva aprehensiv, straniu, dramatic și s-ar potrivi ca ilustrații la scrierile lui Allan Edgar Poe, iar “Gazelle” pare
a-și afla ascendență în Marele Țap din “Capriciile” lui Goya.
Această selecție de lucrări îl arată pe artist constant preocupat să exploreze noi mijloace și teme. Paleta restrânsă îl revelă ca un plastician ce se poate exprima și în zona bicromiilor, deși nota specifică a creației sale o reprezintă peisajele și grădinile multicolore, pline de vibrație ca și când ar fi mângâiate de o boare de vânt. Tașismul de compulsație figurativă are în Joseph O’Sickey un reprezentant de seamă. Ca demn urmaș al peisagiștilor francezi, în 1981, a beneficiat de o rezidență de șase luni în Franța, finalizată cu o mare expoziție la Cleveland Museum of Art.
Atelierul, înăuntru și în afară
După parcurgerea, pe îndelete, a expoziției l-am vizitat pe artist la locuința sa din Twin Lakes, o zonă pitorească, împădurită, din preajma a două lacuri de la periferia orașului Kent, Ohio. Locuiește acolo din 1968, iar grădina foarte îngrijită i-a slujit drept motiv pentru multe dintre picturile în care imortalizează mirifica Natură.
Interiorul era aranjat cu un desăvârșit bun-gust pentru a bucura ochiul și a înălța spiritul unei familii de intelectuali care împărtășeau aceleași pasiuni rafinate pentru artă, literatură, teatru și muzică clasică. (În atelier se afla un pian cu coadă scurtă pe care partiturile de Händel nu erau prăfuite, semn clar că nu erau doar simplu decor…). Eram înconjurați de obiecte de colecție – artă africană sau extrem-orientală – și de rafturi cu cărți, întrerupte doar din loc în loc de câte o mare pânză cu un colț de grădină, pictat de Joe, ce părea mai degrabă o spărtură în perete prin care grădina smălțată de flori se prelungea în casă. Fiecare obiect își avea locul său bine ales, pentru că Algesa își dedicase viața decorațiunilor interioare și unde ar fi fost mai potrivit să aplice formulele aranjamentului perfect dacă nu în propria casă?
Deși erau foarte multe obiecte, relația dintre ele era atât de bine dozată, atât de picturală, încât nici un loc nu dădea senzația că este sufocat de excesul de piese. Se putea sesiza aici același gust ireproșabil și talent de a distribui obiectele în chip agreabil într-un spațiu preexistent ce provenea, parcă, dintr-o sursă comună cu acela al Reginei Maria a României.
Enormul atelier se afla în imediata apropiere, în incinta grădinii, fără a văduvi cu nimic frumusețea spațiului verde și a rondurilor de flori. Mediul de lucru era împărțit între cei doi plasticieni care-și elaborau operele în spațiul propriu, respectându-și orele de creație, comunicând și discutând-și operele doar la ore prestabilite. Spațiul de lucru al Algesei este neschimbat după “plecarea” ei din 2006: nu a fost modificat, nu a fost invadat de numeroasele creații ale soțului. Pentru Joe, ea este încă acolo, ca o prezență spirituală benefică și inspiratoare. Deasupra atelierului se afla un pod spațios ce servea de depozit vizitabil, în care am admirat opera de-o viață a acestor plasticieni de excepție ce au știut să-și ducă existența sub semnul esteticului.
Și pentru că, pe 9 noiembrie, Joseph O’Sickey a împlinit 92 de ani, să-i urăm sănătate, inspirație și forță de muncă încă mult timp de acum înainte. La mulți ani, Maestre!
În imagini: 1. Roy Lichtenstein & Andy Warhol; 2. Perete cu clovni, tigri și urși; 3. Clown and Tigers; 4. Clown and Bears; 5. Intermission; 6. Hawk, Raven and Crested Eagle; 7. Hawk and Raven; 8. Shakespeare and Moliere; 9. Brâncuși; 10. Picasso; 11. Pantof decorat; 12. Interior de atelier; 13. Nonagenarul Joe O’Sickey; 14. Artistul împreună cu autorul și cu familia Wilson, în Kent, Ohio. Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu
ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul de Arte Plastice “N. Tonitza” și apoi la Institutul de Arte Plastice “N.Grigorescu”, secția Istoria și Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Național de Artă, apoi la Muzeul Municipiului București, unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), după care a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului București (1994-1995). S-a dedicat cercetării și, din 1995 până în prezent, este cercetător științific I la Institutul de Istorie “N. Iorga”. Doctor în științe istorice (1997). Din 1996, a început să predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Națională de Arte și la Universitatea București, Facultatea de Istorie, unde susține cursuri de istoria fotografiei și a filmului, istoria artei și a costumului. Este critic și istoric de artă cu o lungă activitate de cronicar plastic și organizator de expoziții. A publicat 12 cărți și a editat alte 3. Pentru lucrările sale, a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru critică (2002) și Premiile “Simion Mehedinți” (2003), “Nicolae Bălcescu” (2008) și “I.C. Filitti” (2009) ale Fundației Culturale “Magazin Istoric”. Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).