La capitolul “cele mai așteptate cărți ale literaturii actuale” trebuie trecut, cu siguranță, noul roman al lui Ioan Groșan*, promis încă dintr-un “Echinox” de acum trei decenii. Cei care răsuflă ușurați la ideea că suspansul a luat sfârșit au, însă, un nou prilej de angoasă, căci galopul cu sufletul la gură printre cele 300 de pagini nu se soldează decât cu amânarea finiș-ului: dezolanta sintagmă “Sfârșitul volumului I” readuce romanul, de nu chiar la startul himeric pe care-l exersează de 30 de ani încoace, măcar la o nouă etapă a incertitudinii.
Dar să lăsăm la o parte frustrările sau speculațiile. Puțin
contează, la urma urmei, dacă Groșan practică doar o savantă
tehnică a amânării sau chiar urmează să scrie celălalt (celelalte?)
volum/e. După cum inutil e să te-ntrebi cam câte generații de
scriitori se vor mai perinda la suprafața literaturii române între
noua promisiune și onorarea ei propriu-zisă. Cert e că avem în
sfârșit pe masă o nouă producție marca Groșan.
Receptarea de până acum a demonstrat că, atunci când e lăsat să se
dezvolte monstruos de-a lungul câtorva decenii, orizontul de
așteptare a unei cărți îi poate obtura cu brio realitatea
propriu-zisă. “Un om din Est” a beneficiat de o critică pe cât de
consistentă, pe atât de emfatică: fie că au elogiat sau au respins
romanul, comentatorii au tins să-l citească foarte de sus,
supralicitându-i programul și intențiile. Or, după cum arată ea
deocamdată (perspectiva se va lărgi odată cu continuarea
proiectului), “Un om din Est” se vrea o istorie apocrifă, din unghi
parodic, a comunismului românesc. Astfel încât nu trebuie nici să
ne mire, nici să ne scandalizeze lejeritatea tonului sau livrescul
situațiilor. În niște gaguri narative montate inteligent și bine
însiropate umoristic, Ioan Groșan pune sub reflector destinul a
patru tineri bântuiți de spectrul ratării. Momentul însuși amenință
să devină simbolic (tot în eventualele continuări), întrucât
acțiunea se petrece cu câteva luni înaintea Revoluției din
1989.
Deocamdată, însă, România anilor 80 reconstituită prin lentila
Groșan e tărâmul aproape idilic al micilor escrocherii de salon și
al erotismului fără limite. Toate, împachetate într-o imagistică de
benzi desenate. Perioada cea mai gri a comunismului, finalul anilor
80, apare, în roman, ca o lume extrem de vie și de colorată. La
propriu, nu doar la figurat. Căci, prin cantitatea considerabilă de
comparații, metafore și trimiteri livrești – plasate, desigur, sub
semnul ironiei -, scriitorul plasticizează, cum nimeni n-a făcut-o
până acum, cotidianul comunist.
Nu doar culorile care amenință să-și depășească strident conturul
dau impresia de cartoon (când intră în apartamentul repartizat de
la Centru, un personaj “aprinde lumina stârnind reflexe roșietice
pe frumosul linoleum de culoarea plămânilor de porc”), ci și
dinamica bizară a obiectelor. Un animism de substanță, contrapus
parodic răcelii mortuare din ultimii ani ai totalitarismului,
traversează imaginarul “Omului din Est”, topind granițele dintre
verosimil și supranatural. Lumea comunistă respiră tumultuos prin
toți porii, se frământă, pulsează enigmatic. Profesorului de
biologie din orășelul Așgnitaț, obsedat brusc de intrarea în
Partid, îi vorbesc atât exponatele din laborator sau frigiderul
Fram (“deschise ușa frigiderului și imediat bătrânul Fram începu să
toarcă zgomotos, cu conștiinciozitate, ca un motan adormit ce
recunoaște mâna stăpânului”), cât și – în momentele de grație când
Grigore Samsaru face o faptă bună în contul Partidului –
omniprezentul tablou al lui Ceaușescu: “Era o dispoziție recentă,
de sus, să nu se mai adreseze elevii profesorilor cu «domnule», o
rămășiță de formulă burgheză, ci, mai democratic, mai sănătos, cu
«tovarășe». De pe peretele din față, încadrat de steaguri, chipul
mare, calm-surâzător al Tovarășului, păru să-l aprobe tacit”. Nu
mai insist, majoritatea cronicarilor au semnalat savurosul pasaj în
care, în mintea tânărului biolog, celula de Partid dobândește
proporțiile geometrice ale organizării naturale în regnuri și
specii. Trebuie remarcată, în schimb, ca o trăsătură originală,
tratarea politicului fără nostalgie, dar și fără resentimente:
ironia lui Groșan e atât de luxuriant-molipsitoare, încât ea devine
imposibil de disociat de buna-dispoziție însăși.
Energiile secrete ale acestei lumi – iată morala de substrat a
cărții – stau în erotismul ei generalizat. Dacă există o patrie a
concupiscenței absolute sau un regim mai favorabil acuplărilor
celor mai fabuloase, aceasta e, cu siguranță, România sub ceaușism.
Dincolo de meseriile și de ocupațiile de zi cu zi, singura
“vocație” adevărată a lui Nelu Cucerzan (zis și Sanepidu), Iuliu
Borna, Willy Schuster, dar și a tovarășei Szekely, secretara de
Partid, sau Șari-neni, proprietara văduvă, e practicarea asiduă a
amorului. Un ciudat pansexualism apropie destinele acestor
personaje, depășind toate granițele posibile: de vârstă, de etnie
și de clasă socială. Nu cred că există unghi din care Ioan Groșan
să nu exploateze, cu multă imaginație și umor caricatural,
capriciile erotice ale protagoniștilor. Motivațiile, cadrele,
situațiile și, nu în ultimul rând, pozițiile alcătuiesc un show
inegalabil care ocolește pornografia pentru a pluti în pură
butaforie. Întregul efect umoristic al romanului se hrănește din
faptul că acești oameni simpli și puerili își transportă în pat
toate obsesiile de zi cu zi: tânărul pădurar Willy identifică un
ritual de vânătoare în gemetele languroase, “evocând grohăiturile
unei femele de mistreț rănite de moarte” ale lui Șari-neni, în timp
ce Grigore Samsaru își satisface nevoia de a pătrunde în Partid
prin descoperirea nurilor Secretarei de Organizație.
Mostre foarte convingătoare atât de ars amandi, cât mai ales de ars
scribendi, ne oferă prozatorul în pasajele, redactate în italice,
care compun jurnalul de amor al lui Nelu Cucerzan. Profesorul și
jurnalistul ratat își descoperă vocația propriu-zisă în seducție,
practicând un fel de turism erotic prin întreaga țară. Pe cât de
diverse sunt locurile de popas, pe atât de exotice – și egal de
ușuratice – sunt protagonistele poveștilor. Conștient că frumusețea
e mai cu seamă în ochii privitorului, acest neobosit Don Juan de
Agnita descoperă câte o qualité maîtresse în fiecare dintre femeile
frecventate, de la frageda Annelise până la trupeșa Mariana (zisă
și Nilă, după personajul Moromeților), sau de la funcționara office
până la simple muncitoare fruntașe. Cu fiecare, însă, actul erotic
e o revelație în sine, surprinsă de prozator în veritabile mostre
de orgasm scriitoricesc. Despre textilistă, Nelu își notează în
caietul dedicat amicului scriitor cam așa: “Era stahanovistă și-n
amor. După cinci minute, patul îmi părea acel utilaj duduitor văzut
în hala de producție, iar eu, în mâinile ei, o suveică lunecând
când într-o parte, când într-alta, înțelegi ce vreau să spun.
Pauzele erau scurte, de-o țigară, ca la locul de muncă”. Virgina
prilejuiește bărbatului o stare de vinovăție foarte plastică: “M-am
extras din trupul ei ca un hoț ieșind printr-o spărtură din OCL
Alimentara”. Cum ar fi putut arăta, apoi, experiența fericitului
protagonist cu o birocrată comunistă decât astfel: “Făcea dragoste
la fel cum muncea: eficient. Însă un lucru mă emoționa: când simțea
că sunt pe cale să năvălească asupra-i spasmele voluptății ultime,
își descleșta palma dreaptă de pe șoldul meu și-și acoperea cu
antebrațul ochii, ca și cum în dosul lor, deși închiși, eu aș fi
putut vedea cine știe ce grozăvii impudice. Iar în pauze mă privea
pe sub gene în tăcere, de parcă m-ar fi evaluat. Am avut senzația
că mă evaluează – cum să zic? – pozitiv”.
Nici acolo unde arta amantului e depășită clar de cea a partenerei,
așa cum se întâmplă cu studenta de la Costinești, prozatorul nu dă
greș. Dimpotrivă: “Se silea să ajungă cât mai repede la momentul
suprem pe care, simțindu-l apropiindu-se, și-l pregătea și-l savura
destul de ciudat, ținându-și respirația aproape un minut, până se
făcea vânătă. Într-un fel, mă obliga și pe mine să fac același
lucru și-al naibii să fiu, dragă Iuliu, dacă nu era foarte
excitant, fiindcă încetând zgomotul răsuflării noastre, însuși
timpul părea suspendat și singur sunetul înfundat al corpurilor
lovindu-se era desprins de noi – banda sonoră a unui film porno pe
care o ascultam avizi, cu respirația tăiată. Nici măcar o singură
dată în cele cinci nopți cât am fost împreună n-am reușit să rezist
cât ea, totdeauna dădeam drumul aerului mai repede cu patru-cinci
secunde. Din această submersiune în lumea tăcută a plăcerii, cu
mari pești fosforescenți lunecând greoi și lascivi printre
picioarele albe, lungi, ea urca la suprafață prin două țipete,
primul foarte scurt și ascuțit, al doilea prelung, tânguitor,
crispându-i fața și făcând-o aproape urâtă”.
S-ar putea, însă, ca aspectul de cartoon și spilcuirea stilistică,
delectabile acum, să devină deranjante în scriitura viitoare.
Deocamdată, se întrevăd două căi aproape opuse de continuare a
romanului: pe de o parte, latura – extrem de riscantă –
senzaționalist-textualistă (profesorașul ratat Iuliu Borna își dă
seama că scrierile lui de mâna a II-a schimbă consistența
realului), pe de altă parte, dimensiunea mai vădit realistă, cu
focalizarea asupra evenimentelor decisive din 89-90. Cine știe,
poate că primul roman al Revoluției, atât de așteptat și invocat,
nici nu va fi o cronică gravă și solicitantă, ci o epopee
umoristică. Tot ce se poate spune deocamdată este că, fără a fi o
revelație, “Un om din Est” are calitatea necesară de a păstra încă
în joc proiectul lui Groșan. Nu m-aș hazarda în verdicte
totalizatoare sau finale asupra unei cărți incomplete, chiar cu
riscul că voi reveni asupra subiectului abia peste câteva
decenii.
*) Un om din Est, Editura Noul Scris Românesc Tracus Arte, București, 2010, 296 p.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.