Adelin Petrișor
Coreea de Nord. Un lagăr cât o țară
Editura Polirom
Prefață de Cătălin Tolontan. După o vizită excepțională în Coreea de Nord, o țară aproape închisă pentru occidentali, reporterul de televiziune Adelin Petrișor a realizat un deocumentar și o serie de fotografii unice. Pe acestea le publică într-un captivant album de fotografii care reprezintă un avertisment privind riscul de a repeta greșelile istoriei. Din păcate, înclin să cred că va avea o audiență limitată, în primul rând pentru că e un album scump, în al doilea rând pentru că e un subiect care nu are cum să atragă. Reiese din chiar textul autorului:
“Nu cred că există jurnalist pe planetă să nu-și dorească să vadă ce se întâmplă în cea mai închisă țară a lumii. Șase ani am tot corespondat și m-am tot întâlnit cu reprezentanții Ambasadei nord-coreene de la București. A fost o relație complicată.
Închiși în reprezentanța dintr-o zonă exclusivistă a capitalei, diplomații nord-coreeni refuză, de obicei, discuțiile cu jurnaliștii. Îmi aduc aminte că la prima întâlnire nu am fost primit nici măcar în curtea Ambasadei. Un diplomat a ieșit pe trotuar, s-a uitat temător în stânga și-n dreapta și, cu telecomanda, a închis poarta metalică a reprezentanței, de parcă s-ar fi temut că o s-o iau la fugă spre teritoriul lor, să cer azil. I-am dat cererea pentru viză, a luat-o și a dispărut fără niciun cuvânt. Au trecut câțiva ani fără răspuns, am dat sute de telefoane, e-mailuri și faxuri, până când la reprezentanță a venit un ambasador care până nu demult fusese acreditat la Paris.
După vreo doi ani de la prima întâlnire, acest om mi-a dat în sfârșit vestea bună: puteam să merg ca jurnalist la Phenian, un lucru mai mult decât rar.
Contactul cu țara lui Kim a fost, așa cum mă și așteptam, dur. Nu poți să nu fii marcat de aeroportul sărăcăcios, clădirile gri, oamenii îmbrăcați în culori terne care, în momentul când le surprinzi privirea, se întorc speriați și aproape o iau la sănătoasa. În Phenian am întâlnit imagini familiare: cozi la magazine, străzi uriașe aproape pustii, clădiri faraonice. La fiecare colț de stradă, din difuzoare se auzeau discursuri mobilizatoare, iar bannerele uriașe conțineau doar sloganuri ale propagandei partidului unic. Liderul este în tot și în toate, mai puțin în mâncarea care nu prea se găsește.
Imaginile orwelliene mi-au dat fiori și m-au făcut să mă gândesc că așa ar fi arătat România dacă nu ar fi existat decembrie 1989. Brusc, mi-am amintit că oamenii nu prea învață din greșelile istoriei. Văzând ceea ce se întâmplă de decenii în Coreea de Nord, păstrând în minte frânturi de amintiri dureroase de pe vremea comunismului românesc, nu pot decât să sper că în cazul nostru vorba de duh nu va funcționa.”
Fotografiile sunt edificatoare și ne stârnesc amintiri cumplite. Un asemenea album ar trebui să fie un avertisment pentru toți nostalgicii fostului regim comunist. Cum bine scrie prefațatorul, descoperim “un viitor pe care nu l-am trăit”.
Câteva dintre imagini au fost premiate la categoria “Editorial non-pro” a concursului International Photography Awards desfășurat în Statele Unite.
Dan Ciachir
Când moare o epocă
Editura Timpul
Este limpede că această carte, la limita dintre literatură și istorie, e foarte gustată și căutată – a ajuns, incredibil aproape, în doar câțiva ani, la a VII-a ediție! Pentru cei care nu cunosc perioada anilor 60 a Bucureștilor, personalitățile acelei perioade, cartea reprezintă un bun prilej pentru a le descoperi. Pentru cei care au trăit în acele vremuri este un bun prilej de readucere aminte. Este de asemenea o incursiune prin viața mânăstirilor acelei perioade, privită cu un ochi critic, dar plin de nostalgie. Autorul ne plimbă prin București, evocă, așa cum au făcut mulți alții înaintea sa – Bacalbașa, Costescu, Crutzescu, Potra – cu nostaligie, cartiere demolate total sau parțial, schițează portrete pline de farmec, arată o dragoste constantă pentru Biserică și ortodoxie. O carte caleidoscopică, spumoasă și surprinzătoare.
Vladimir Tismăneanu
Lumea secretă a nomenclaturii
Amintiri, dezvăluiri, portrete
Editura Humanitas
Indice de nume alcătuit de Bogdan C. Iacob.
“Știm foarte puțin despre acel grup social și, dacă vreți, chiar cultural numit nomenclatura comunistă – scrie autorul în cuvântul înainte. A fost ferit de incursiunile curioase ale jurnaliștilor și cercetătorilor. Sociologii nu l-au tratat cu aceeași riguroasă aplicație ca pe, să spunem, clasa de mijloc. Era vorba de o societate cvasisecretă, cu riturile, codurile, simbolurile, nostalgiile și, nu mai puțin important, privilegiile sale. Mai întâi demnitar comunist, apoi un ireconciliabil eretic, gânditorul iugoslav Milovan Djilas a vorbit despre «Noua Clasă». Mai devreme, în momentele sale de maximă luciditate, Lev Troțki recunoscuse că aparatul de partid și de stat sovietic se transformase într-o castă parazitară, definită, mai presus de orice, prin accesul la privilegii de neimaginat pentru muritorii de rând. Dar n-a mers până la capăt, nu a numit acest grup o clasă politică și socială.
Cartea de față nu este o lucrare sociologică de tip tradițional, cu analize de cauze, dinamici și efecte. Este vorba aici de propriile mele experiențe în interiorul unui grup pe care am ajuns să-l cunosc, îndrăznesc să cred, foarte bine. Un microcosm politic și psihologic, numit de mine cândva micul Bizanț roșu. Cititorul, pe care-l invit să mă însoțească în acest voiaj într-o lume stinsă, dar ale cărei ramificații rămân atât de prezente, va găsi în carte deopotrivă recuperări istorice, demitizări politologice, secvențe portretistice, un efort de explicație și o mărturisire.
Nu alegem în ce mediu social și intelectual ne naștem. Este un dat ontologic pe care ți-l asumi și la care te raportezi, pe cât posibil, cu sinceritate, onestitate și realism. Părinții mei nu făceau parte din eșalonul unu al nomenclaturii, dar aparțineau celui de-al doilea strat, spre nivelul de jos al acestuia.
Știam de luxul nebun în care trăiau membrii Biroului Politic. Când am întrebat-o pe mama – cred că aveam zece ani – de ce este nevoie de aceste avantaje pentru atât de puțini, mi-a răspuns că e normal ca oameni care își sacrifică întreaga viață pentru popor să nu trebuiască să aibă alte griji. Îmi era de-acum limpede cât de stratificată era lumea ce-și zicea socialistă. Stratificarea se petrecea chiar și în nomenclatură. Privilegiile erau structurate pe grupuri și subgrupuri. Vegheau asupra lor cerberii Gospodăriei de Partid, în frunte cu tovarășul Leon Naș.
Titlul inițial al cărții a fost «Părinți și copii». Ceea ce mi-am propus a fost să răspund îndemnului Lidiei Bodea, directoarea Editurii Humanitas, de a-mi lăsa memoria să vorbească. «Vorbește, Memorie» se intitulează minunatele amintiri ale lui Vladimir Nabokov. Cititorul va găsi în paginile volumului viniete, reflecții, portrete și mai ales amintiri personale despre oameni, destine, emoții, iluzii, deziluzii.”