Chiar dacă tapiseria a cunoscut o sensibilă revigorare în a doua jumătate a secolului XX, prin, de pildă, Jean Lurçat, Calder, Enrico Accatino, Le Corbusier sau Zadkine (iar la noi a exploatat numeroase registre formale prin eforturile și harul unor doamne precum Mimi Podeanu, Șerbana Drăgoescu sau Ariana Nicodim), inventându-și tehnici noi și promițând dezvoltări surprinzătoare, în ultimii ani pare să fi rămas într-o eclipsă profundă. De vină este, pe de-o parte, lipsa cererii pentru lucrări de for public în acest gen, manevrabilitatea anevoioasă (antrenând slabul interes al colecționarilor) și, nu în ultimul rând, tehnicile complexe de execuție și costurile de atelier ridicate care duc, împreună, la descurajarea artiștilor porniți pe acest drum, dar și a potențialilor achizitori. A face tapiserie de mari dimensiuni, azi, e un act de curaj și de devoțiune, o formă de încăpățânare nobilă și de sfidare, până la urmă, a ideii de artă ca marfă.
Probabil că cel mai bun exemplu pentru această rarisimă categorie de “excentrici” este românca Cella Neamțu, care, în aceste zile expune o importantă selecție din lucrările sale în spațiile Galeriei Dialog*.
Artista s-a născut la 16 iulie 1941, în localitatea Piciorul lupului, jud. Iași. A absolvit Institutul de arte plastice “N. Grigorescu” din București, secția artă textilă, clasa prof. Maria Pană Buescu, promoția 1966. A debutat în 1966 la Galeria ORIZONT din București cu tapiseria “Reflexe”. A participat cu regularitate la expozițiile de artă decorativă din țara și la expoziții de artă românească peste hotare: 1967 Varșovia; 1970 Viena, Moscova; 1971 Roma; 1972 Budapesta; 1973 Belgrad, Praga, Bochum, Paris, Munchen, Karlovy-Vary; 1974 Londra, Moscova, Vilnius, Perth (Australia); 1976 Atena, Paris, Dortmund; 1977 Praga, Bratislava; 1978 Sofia, Plovdiv, Zagreb, Novisad; 1979 Budapesta, Sofia; 1980 Berlin, Wismar, Neu Ruppin; 1981 Sofia, Moscova Geneva, Montreal; 1983 Detroit, New York; 1984 Berlin, Sofia; 1987 Ankara; 1989 Moscova 1990 Malines. A numeroase distincții: 1974 Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru prototip; 1978 Premiul II pentru tapiserie al Ministerului Culturii; 1984 Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru tapiserie; 1986 Diplomă de Onoare la Quadrienala Artelor Decorative din Erfurt (Germania); 1987 Plachetă la a 8-a Bienală Internațională de Artă din Valparaiso. Lucrări ale sale se află în colecții de stat și particulare în: România (Muzeul de Istorie Națională din București, Muzeul de Artă din Constanța, Buzău, Brașov, Birlad, Oradea, Arad Brăila, Iași), Suedia, Finlanda, Franța, Olanda, Belgia, Anglia, Elveția, Germania, Japonia, SUA, Canada, Grecia, Israel, Chile, Uruguay, Italia. Expoziții personale: 1969, 1973, 1976, 1982, 1988, 1993 la Iași; 1989, la Botoșani; 1993 la Constanța, Buzău, Bârlad, Vaslui, Brăila; 1983, 1988 la Dusseldorf, Velbert, Hilden, Krefeld, Bad Oyenhausen (Germania); 1988 Roma; 1991 Ashkelon, Ierusalim (Israel); 1992 Soissons (Franța).
Această, în fond, retrospectivă de la Dialog reunește lucrări executate începând cu 1969 (“Colegele”, o lucrare pe război vertical, figurativă, antropomorfă, cu subtile inserturi decorative, acordată pe note de brun și culori ale pământului – ca de altfel și alte lucrări din aceeași perioadă) și mergând până în 2011 (da, la vârsta de 70 de ani, artista încă nu are pace în fața războiului), cu ciclul de “Frânghieri”, lucrări policrome, cu largi plaje de degradeuri, care recompun bidimensional încolăciri aproape abstracte de paivane – ode ale fibrelor, care devin aici nu doar mediu plastic ci și subiect al compozițiilor.
Între aceste două limite cronologice, tematice și stilistice – minuția decorativă din “Pasărea timp” (1972), o splendidă scoarță țesută din asimetrii și arborescențe geometrizante, descriptivul stilizat din racursiul istoric intitulat “Hrisov” (1989) și, mai ales, ciclurile de “Altare” și “Ferestre”, lucrări arhitecturate-arhitecturale, care, în polifonia generală, dau linia melodică a ansamblului și constituie marca esențială a ceea ce înseamnă “tapiseria Cella Neamțu”. Înalt simbolice, încercând să apropie de înțelegerea noastră sensurile sacrului, “ferestrele” sale sparg toți pereții pe care sunt aninate, amplifică prietenos spațiul oricăror simeze, de-limitează, aduc ochiuri de cer și ispite ale plutirii în orice îngrădire terestră. Fiind, în același timp, cheile alegorice de acces spre o altă accepțiune a monumentalului.
*) Cella Neamțu, Fereastra timpului meu, Galeria Dialog, 12 septembrie 14 octombrie (curator Ruxandra Garofeanu, Design Adrian Marin)