Deși este vorba doar despre
inofensiva muzică, puterea ei extraordinară de a ne determina
autoimpărțirea intr-un complicat sistem de categorii dictate de
preferințe este slab percepută in viața de zi cu zi. Nu ne
intersectăm unii cu alții decât extrem de rar in sălile de concert.
Acest lucru se intâmplă doar in viața cotidiană și se termină, de
cele mai multe ori, cu regrete de fiecare parte. Această realitate
te frapează, insă, dacă la concertul preferat reușești să nu ajungi
in ultima clipă și ai timp să mai arunci o privire in
jur.
Fiind preocupat de lucrul făcut
din timp, totuși mi se intâmplă rar asta. Cu excepții, insă. Un
astfel de exemplu este concertul susținut de Jean Luc Ponty (foto:
Imma Casanelles) de la Sala Mare a Palatului. Urmărind cum se animă
sala la intrarea publicului – care a umplut-o doar in proporție de
70%, ce-i drept pe o vreme destul de neprietenoasă – vedeam
reapărând aceeași distribuție, cu mici variațiuni. Deși avea să
urmeze un concert cu o muzică ce a adunat sub seducătorul balans al
funk-ului mai multe stiluri, jazz-ul iși chema din nou publicul său
care, in București cel puțin, pare să fie tot mai răsfățat de
organizatorii de concerte.
Jean Luc Ponty, violonistul al
cărui sunet a fost comparat cu cel al saxofonului, datorită tonului
său susținut, a particularei maniere non-vibrato, dar și a modului
de conducere a frazei, s-a situat alături de colegii săi de scenă
in pragul de așteptare al publicului. In spatele unei prezențe mai
degrabă flegmatice, cu un limbaj corporal redus, s-a arătat un
muzician stăpân pe mijloacele sale, cărora a reușit de-a lugul
anilor să le dea nu doar strălucirea lucrului minuțios finisat, ci
și personalitate.
O discuție recentă avută cu
violonistul Alexandru Tomescu mi-a relevat ineditul comparației
dintre un solist violonist in ințelesul clasic al cuvântului și
unul specializat in jazz. Incitantă alăturare. Așa cum in
interiorul jazz-ului maniera creată de Stephane Grappelli chiar
este parte a unui univers total diferit față de cel al lui Jean Luc
Ponty, mergând mai departe, comparația cu violonistica asociată
repertoriului clasic oferă, la o primă vedere, și mai puține
elemente comune. Și totuși… Deși la nivelul internațional la care
facem referire marketingul ii unește pe toți, indiferent de stil,
la fel, modul in care fiecare știe să-și asume acest rău necesar ii
și diferențiază. Iar Jean Luc Ponty reușește să nu agreseze
publicul cu marketingul său așa cum a făcut și va continua să o
facă Sarah Chang de exemplu, un alt cap de afiș al zilelor trecute,
tot la vioară.
Cu toate acestea, reacția
publicului nu a fost mult peste nivelul onest
favorabil.
Problema nu a stat in pianistica
solid fundamentată și coerentă a lui William Lecomte, nici in modul
admirabil in care basistul originar din Congo, Guy Akwa Nsangue,
adecva tehnicile de mână stângă unui discurs plin de subtilitate
(păcat că aluneca pe parcursul solo-urilor prea mult in latura
spectaculară și mai puțin in cea de conținut) și nici chiar in
prestația tânărului toboșar Pierre Francois Dufour, care, deși iși
trăgea seva mai degrabă din dulceața strugurilor din Bordeaux
(locul său de origine) și nu din acidul și afumătura traficului
newyorkez, tot a reușit să susțină ideea muzicală a intregului
grup. Probabil a fost altceva. Poate chiar un “fusion” de stări tot
mai solicitante reclamate de viața de zi cu zi. Oricum trebuie să
rămânem in formă, pentru că in lunile următoare se anunță concerte
foarte valoroase.
Virgil Oprina (n. 1964) lucrează ca operator imagine de televiziune din 1990 si este jurnalist free-lancer de televiziune si corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al Universitătii Nationale de Muzică are de asemenea si un master in muzicologie, fiind in prezent doctorand la aceeasi facultate. Scrie critică muzicală din 1995 adunând peste sute de articole publicate in reviste sau sectiuni culturale ale cotidianelor din România, pe site-uri culturale, imbinând activitatea publicistică si de realizator de documentare, reportaje si corespondente de televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau blues.