Criminala
― Păzea, vine criminala!Ceata de copii a încremenit brusc, asemenea degetelor unei mâini care se strâng și se fac pumn. Au alergat și s-au ascuns în capătul jgheabului, sub o bancă de piatră – un ungher reavăn, umbros, de unde puteau să vadă fără să fie văzuți; acolo, pentru ca spaima lor să fie și mai mare, puștii își țineau respirația.
Marie Maurestier mergea pe stradă sub soarele amiezii. Era o femeie de vreo șaptezeci de ani, înaltă, înceată, ridată, curată, greoaie și arțăgoasă.
Bățoasă în taiorul negru care îi tăia abdomenul, înainta cu pas măsurat fie pentru că se temea de căldură, fie pentru că articulațiile umflate o sileau să calce cu grijă. Pășea legănându-se cu o demnitate stângace care intimida.
Copiii șușoteau:
― Crezi că ne-a văzut?
― Hai să țipăm ca să o speriem!
― Nu fi prost! Nu se teme de nimeni și de nimic. Mai degrabă ție ar trebui să îți fie frică.
― Nu mi-e frică.
― Faci ceva și nu-i place, și ești mort. Ca ceilalți.
― Dacă-ți spun că nu mi-e frică…
― Și totuși soții ei au fost mult mai puternici și mai tari decât tine.
― Pff!Tot nu mi-e frică…
Cu douăzeci de ani în urmă, după două procese, justiția o achitase și o eliberase pe Marie Maurestier din închisoarea unde stătuse în arest preventiv. În Saint-Sorlin, mai toți sătenii o considerau nevinovată, mai puțin copiii, care preferau să întâlnească o criminală pentru a-și face viața mai periculoasă și mai minunată. Motivul pentru care adulții o considerau lipsită de vină nu era de fel rațional: sătenii refuzau ideea de a trăi în preajma unei asasine în libertate, de a-i da bună ziua, de a împărți cu o criminală străzile, prăvăliile, biserica; pentru liniștea lor era nevoie ca ea să fie cinstită, cum erau ei.
Nimeni nu o iubea cu adevărat în sat deoarece cucoana mândră, rezervată, cu replici șfichiuitoare, nu stârnea nici simpatie, nici tandrețe, dar fiecare profita de notorietatea pe care o crease în zonă. “Criminala din Saint-Sorlin”, “Diabolica din Bugey”, “Mezalina din Saint-Sorlin-en-Bougey” erau titlurile provocatoare care ținuseră o vreme prima pagină a ziarelor sau care deschiseseră emisiunile de știri ale radioului și ale televiziunilor. Atâta zgomot atrăsese curioșii și, chiar dacă interesul acesta era considerat nesănătos, numele de Saint-Sorlin era în prim-plan iar acest renume neașteptat îi incitase pe automobiliști ca, părăsind autostrada, să vină să bea ceva într-o cafenea, să ciugulească o gustare, să cumpere pâine de la brutărie, să răsfoiască ziarele în speranța că o vor zări pe Marie Maurestier. Toți acești gură-cască se mirau că un sat atât de frumos și de liniștit, plin de jgheaburi de piatră în care apa venea direct de la izvor, ale cărui ziduri se acopereau, în zilele însorite, cu mii de trandafiri și de măceși, pitulat de-a lungul unui braț al Rhonului, în care fojgăiau păstrăvi și știuci, poate adăposti un suflet atât de negru. Ce publicitate paradoxală! Chiar dacă satul acesta de o mie de locuitori ar fi avut un comitet de inițiativă, tot nu ar fi putut inventa ceva mai bun pentru promovarea lui; de altfel, încântat de tot afluxul de turiști, într-o bună zi, nu îi declarase primarul lui Marie Maurestier că era “fanul ei numărul unu”? Inutil să precizăm că entuziasmul îi fusese pedepsit de cucoană printr-o privire înghețată și susținută de o tăcere ostilă.
Ținându-și coșul de răchită pe braț, Marie Maurestier a trecut prin fața hanului fără să arunce o privire înăuntru fiindcă știa că îndărătul ferestrelor cu pătrate verzulii clienții își lipeau nasul de geamuri ca se uite la ea.
― E criminala!
― Ce mândră se ține…
― E plină de sine ca o oală de noapte!
― A fost scoasă basma curată…
― Nu ești scos basma curată decât dacă basmaua a fost murdară! Patronul restaurantului, pe care am încercat adineauri să îl trag de limbă, mi-a spus că nu iese fum fără foc…
Chiar dacă sătenii o considerau nevinovată, lăsau totuși să planeze o umbră de îndoială, fiindcă nici nu se punea problema să îi descurajeze pe turiști, privându-i de această atracție. Fără să fie rugați, le indicau discret drumul pe care îl folosea Marie Maurestier, cum își petrece timpul, ce obiceiuri are, casa ei din vârful dealului… Iar când erau întrebați dacă o considerau nevinovată, răspundeau prudent: “Cine știe?”
De altfel, nu erau singurii care cultivau misterul: emisiunile de televiziune reconstituiau cu regularitate destinul lui Marie Maurestier, subliniindu-i ambiguitățile și zonele de umbră; chiar dacă ziariștii fuseseră obligați să prezinte decizia justiției – altminteri avocatul ei i-ar fi constrâns să plătească amenzi grele – sugerau că “achitarea” ei se întemeia mai mult pe “lipsa dovezilor concrete” decât pe demonstrarea nevinovăției.
Zece metri mai departe, în fața firmei tapițerului, Marie Maurestier s-a oprit și a verificat dacă cel mai crâncen dușman al ei se găsea acolo. Bineînțeles! Raymond Poussin, cu spatele la vitrină, în fața unui cuplu care îi ceruse să le repare un fotoliu, perora de zor cu eșantioanele de stofă în mână.
“Cretinul acesta este la fel de unsuros ca lâna cu care umple spătarele scaunelor și la fel de urât ca materialele pe care le folosește”, gândește ea. Și îl fixează cu o privire aspră, fără să audă ce spune, însă transmițându-i toată ura.
― Coana-mare Maurestier, doamnă, domnule? Este cea mai teribilă criminală nepedepsită care există în Franța. De trei ori s-a măritat cu niște bărbați mai bogați și mai în vârstă decât ea. Și toți trei au murit la câțiva ani după însurătoare. Ghinion, nu-i așa? Păi da, de ce să-și schimbe obiceiurile bune? În cazul celui de al treilea, Georges Jardin – un amic de-al meu – bănuielile celor cinci copii au declanșat o anchetă: tatăl lor era bine sănătos, or, imediat ce s-a însurat cu sinistra a început să se simtă rău, s-a întins la pat și, cu două săptămâni înainte să dea ortul, i-a dezmoștenit în favoarea unei străine. Era prea mult! Polițiștii au deshumat cadavrele primilor soți iar experții au descoperit urme dubioase de arsenic. Au băgat-o la închisoare așteptând derularea procesului, dar era prea târziu și pentru morți, și pentru arsenic. Și ce-a făcut văduva veselă cu banii? I-a cheltuit cu un amant, unul Ruddy sau Johnny sau Eddy sau ceva asemănător, un nume d-ăsta americănesc. Ei, dar individul barem era tânăr – nu niște epave ca ăia de dinaintea lui -, și frumos, un surfer de Biarritz care i-a tocat averea pe țoale, mașini, cazinou. Un gigolo, tipul, un tâmpit, mai prost ca o cizmă. În fine, n-o să-i purtăm pică, măcar el, cel puțin, a luat ceea ce furase ea de la ceilalți. O să-mi spuneți că există dreptate? Ei bine, nu! L-a omorât și pe playboy! Nu pentru bani, ci fiindcă o părăsise. Nu a mai fost văzut niciodată. Coana-mare Maurestier se jură că a șters-o peste graniță. Dacă mă-ntrebați pe mine, vă spun că leșul lui zace pe fundul mării cu un bolovan de gât. O singură persoană cunoștea crimele ei. Blanche. Soră-sa, o fată drăguță, cam săracă cu duhul, de care sora ei mai mare, Marie Maurestier, avea grijă de când se știa. O scârboșenie ca ea, totuși, poate avea și un sentiment sincer; există și flori care cresc pe bălegar. Da, numai că și soră-sa a murit! În plin proces. Bine, aici suntem de acord, nu o mai putem nicicum învinovăți pe coana-mare Maurestier, fiindcă era în arest preventiv când soră-sa acrăpat într-un accident de avion care a pulverizat într-o secundă o sută treizeci și doi de călători. Alibi perfect…Ce baftă chioară, până la urmă! Fiindcă din momentul în care soră-sa, cam dusă cu mintea, care se contrazicea în timpul interogatoriilor, când martor al acuzării, când martor al apărării, s-a prăpădit, coana-mare Maurestier și avocatul ei au început să se liniștească, să câștige teren, să povestească lucrurile în așa fel încât s-o scoată nevinovată.
Din stradă, Marie Maurestier a înțeles, după roșeața tot mai intensă și după gesturile dezordonate ale lui Raymond Poussin, că acesta vorbea despre ea. Clienții, prinși de poveste, nu observaseră că femeia despre care li se vorbea se afla în fața lor și în spatele acestui procuror care își expectora imprecațiile.
―În fond, coana-mare Maurestier a exploatat moartea surorii sale! Plângând de-i sărea cămașa de pe ea, repeta că, de fapt, era o întâmplare mai mult decât fericită că soră-sa mai mică murise în oribila catastrofă aeriană, altminteri ar fi fost acuzată că a omorât-o ea. Se credea că îi ucidea pe cei pe care îi iubea: soții, sora; o bănuiau că este vinovată de moartea lui Rudy, Johnny, Eddy ăla – cu nume de rocker -, pretinsul ei amant, în timp ce acesta se expatriase ca să scape de datorii sau de afacerile dubioase care îi stăteau pe cap. Se instrumenta acuzarea, o doreau vinovată cu orice preț. Avocatul ei a urmat calea asta și asta s-a făcut, contra cost. Analizele au arătat că în cimitirele din regiune era folosit un erbicid pe bază de arsenic și că, astfel, orice cadavru exhumat după câțiva ani putea fi considerat otrăvit, mai ales dacă plouase mult. Ea și avocatul ei au câștigat procesul. Atenție, doamnă, domnule, ați auzit bine, ea și avocatul ei. Nu justiția, nu adevărul.
În clipa aceea, meșteșugarul a simțit o durere ascuțită în ceafă și și-a dus instinctiv mâna, temându-se de înțepătura unei insecte, apoi s-a întors spre vitrină.
Marie Maurestier îl țintuia cu privirea.
Concert în memoria unui înger, volum distins cu Premiul Goncourt, va apărea la editura Humanitas Fiction, în seria de autor dedicată lui Eric-Emmanuel Schmitt. Traducerea este semnată de Simona Brînzaru.