După ce, în multe călătorii americane, vizitasem câmpurile de luptă de la Ball’s Bluff, Antietam, Frederick, Harpers Ferry, Gettysburg și Atlanta, fiind pasionat de acțiunile militare și diplomatice dar și de detaliile tehnice și artistice legate de Războiul de Secesiune, mi-am dorit să iau parte la o reînscenare a bătăliilor duse în intervalul 1861-1865. Este știut că mișcarea internațională de reînscenare (re-enactment în engleză) își are originile în Statele Unite și a debutat în 1961, la celebrarea centenarului izbucnirii acestui conflict fratricid. Dar, a traversa oceanul cu întregul echipament și armament – fie el și neletal fiind vorbă de reproduceri actuale, marca Denix – era greoaie, costisitoare și dificilă, mai ales în condițiile înăspririi regulilor de securitate ale zborului aviatic. Așa că nu mică mi-a fost bucuria să descopăr că și în Europa există grupuri interesate de această conflagrație și sunt regizate bătălii ale Războiul Civil.
În Germania a fost fondat, de câțiva ani, Primul Batalion Confederat European (1st Confederate Battalion) cu sucursale în mai multe orașe, membrii provenind, pe lângă țara de origine, și din alte țări vecine sau mai îndepărtate. Acest batalion este compus din regimente de infanterie de voluntari (Nr. 1 Carolina de Sud, Nr. 1 Maryland, Nr. 4 Texas, Nr. 5 Virginia, Nr. 6 Alabama, Nr. 9 Texas și Nr. 7 Cavalerie pedestră din Georgia), din cavalerie și artilerie. Cea mai importantă întâlnire anuală are loc cu ocazia sărbătorii Înălțării, la Hildburghausen, în Turingia. Hotărând, împreună cu câțiva camarazi din Regimentul 6 Dorobanți, că este cazul să adăugăm la palmaresul internațional, deja bogat, și o participare la o campanie americană – chiar dacă aceasta urma a fi desfășurată în Lumea Veche – am intrat în corespondență cu organizatorii manifestării și am primit o invitație. Ne-am ales drept unitate Regimentul Nr. 1 Infanterie de Voluntari din Virginia care, pentru bravura sa în luptă și pentru numărul mare de bătălii la care participase – 24 la număr, începând cu Bull Run în 1861 și terminând cu Appomatox în 1865 -, fusese poreclit “Bloody First” (Sângerosul Unu) dar care, datorită prezenței în rândurile sale a multor oameni distinși, cu avere, poziții sociale înalte și studii superioare, mai era cunoscut și drept “The Gentlemen’s Regiment” (Regimentul Domnilor).
În regulamentul de participare, sub o imagine edificatoare cu doi soldați, unul confederat și celălalt federal, stând umăr lângă umăr, era precizat “Real re-enactors fight both sides” (Adevărații reînscenatori luptă de ambele părți), aceasta pentru a-i pregăti pe participanți să-și aducă ambele uniforme și, la caz de nevoie, să asigure un număr convenabil de inamici pentru a putea avea loc o luptă convingătoare și palpitantă. În acest an, la cea de-a doua ediție a întalnirii, organizator era Regimentul 4 Tennessee, o unitate nordistă. Numărul de participanți era de circa 150 de oameni, dotați cu 8 cai și 4 tunuri. Ajunși la destinație am fost întâmpinați de locotenentul Stefan Vieregg, un vlăjgan zâmbitor și volubil, îmbrăcat în redingota bleumarin a trupelor Uniunii și cu pălărie cu boruri largi pe cap. Stătea la o masă, la intrarea în campament, cu o casetă de lemn în față și registrele specifice ofițerului de administrație în care ne-am scris numele și unitatea din care proveneam. Ne-a arătat unde găseam paie și lemne pentru a ne pregăti așternutul și masa apoi ne-a trimis în zona apuseană a taberei unde ne puteam instala corturile. M-am prezentat sergentului major Elio Martina din Infanteria de Maryland. Era un omuleț cu ochi albaștri, blânzi, și un obraz invadat de o barbă scurtă, țepoasă, cu o șapcă de dragon tuflită pe cap și îmbrăcat în jachetă gri, pe sub care avea încins un centiron de care atârnau un toc de revolver, un bowie knife și o spadă de subofițer. Încerca să-și ascundă caracterul blajin printr-o încruntare formală. Mi-a arătat unde să întindem corturile și ne-a dat liber până ne instalăm și ne echipăm după care trebuia să raportăm din nou la cvartirul său. Dar montarea corturilor a durat mai mult decât crezusem pentru că pământul era foarte uscat și crampoanele de întindere a corzilor nu se puteau înfige suficient pentru a ține întreaga structură. În timpul acesta, împreună cu doi camarazi, am adus lemne și am umplu cu paie trei saci de pânză ce urmau să devină saltele moi pentru următoarele două nopți în tabără. Ne-am terminat sălașele abia după apelul de seara la care nu putusem participa. Fiind cel dintâi echipat am raportat sergentului major care mi-a îndicat să iau legătura cu sergentul Raymond Rammaloo, comandantul nostru direct. Era un tânăr subțirel, cu ochelari dreptunghiulari, cu ramă de alamă, îmbrăcat civil în spiritul epocii: pantaloni aspri, de aba bej, jachetă cafenie cu o cocardă albastră în piept ce-l desemna ca voluntar și caschetă grena cu cozoroc de lac. Mi-a cerut numele camarazilor din Compania A, Reg.1 Virginia, pe care dorea să și le noteze într-un carnet. Silabisirea nu a fost de niciun folos așa că am luat eu condeiul și am scris, cu litere de tipar și, alăturat, în fonetică, spre a-i ușura pronunția românească: Corporal Sherbanescou, privates (soldații) Yorga, Romika, Dragitsch, drummer boy (toboșar copil) Luka Dragitsch. A repetat de mai multe ori, fără prea mare accent și fără greșeli. Apoi mi-a comunicat programul de a doua zi: deșteptarea la 7½, echiparea și, la orele 8, adunarea pentru instrucție. Până atunci eram liberi să ne ocupăm de gospodărie și de odihna trupească. John Dragitsch (așa avea să se numească acum!), care avea și sarcina de bucătar, a aprins focul și a pus ceaunul la fiert.
Curios să mă familiarizez cu tabăra și unitățile din ea am pornit la plimbare pe aleile dintre corturi. La un capăt, aproape de intrare, se afla un mare umbrar cu bănci și scaune simple, de lemn, cu o scândură lată sprijinită pe butoaie drept tejghea, pe care erau etalate halbe de bere. Acolo era “fântânica” atat de dragă soldatului în campanie. Fraternizând fără încrâncenare belicoasă, federali și confederați, soldați și ofițeri, beau cot la cot și pălăvrăgeau. Niște artileriști se pare că abuzaseră de acest “izvoraș” căci fuseseră pedepsiți prin cetluire de roțile tunului pe care a doua zi trebuiau să-l folosească împotriva inamicului. Unul dintre ei, cu trese lucitoare cusute în ghirlandă pe mâneca tunicii, protesta cu vehemență la acest ultragiu adus gradului său, și repeta într-una:”Sunt ofițer, sunt ofițer…”. Un gradat a venit însoțit de o santinelă care, cu pușca îndreptată spre condamnat, l-a dezlegat de la roată dar, aninat cu același curmei de sfoară, l-a condus la ofițerul superior care i-a făcut morală pentru excesele bahice și a ordonat sa-i fie luate centironul, teaca de sabie, eșarfa și să i se scoată tunica.
Cortul cârciumarului era centrul social al taberei. Nu departe se aflau și alte corturi ai căror locatari nu erau militari. Ei făceau parte dintre acei civili care, la vreme de război, urmează trupele în campanie – camp followers – comercializând diverse articole necesare soldaților: piese de îmbrăcăminte, de echipament și diverse obiecte folositoare (ace și ață, nasturi de os sau de sidef, butoni metalici, însemne regimentare, curele, cartușiere, plachiuri și ținte pentru încălțăminte, căni de tablă cositorită, tacâmuri de fier, etc.) În fața unui alt cort, o doamnă în rochie cu crinolină croșeta ori împletea ciorapi ce urmau a fi vânduți soldaților. Pe o tarabă lângă ea erau expuse cămăși de bumbac, cusute de mână, mănuși, ciorapi, ștergare și alte piese textile produse în gospodărie. În lumina difuză a înserării am văzut alte câteva matroane cu bonete albe, cu dantelă pe margini, înveșmântate în impozante crinoline și cu șaluri de lână pe umeri, plimbându-se la brațul câte unui subofițer mândru de partenera sa. Ce-i drept, rochiile nu erau piese epatante, de mătase fină, din garderoba înaltei societăți – care nu ar fi avut ce căuta într-o tabără militară – ci toaletele de sărbătoare, din stambă, ale femeilor din clasa de mijloc de pe plantațiile din Sud.
Se lăsase întunericul. În fața fiecărui cort fuseseră aprinse felinare cu gaz sau lanterne cu lumânare. Focuri mari ardeau în zonele unde era pregătită masa. În preajma focului nostru era un altul, al unui grup mai numeros, care a fost curând animat de un sergent simpatic, care și-a adus banjoul și chitara și a început să cânte vechi balate și cântece patriotice din vremea Războiului Civil. La început, asistența i-a ținut isonul intonând refrenele sau bătând tactul din palme ori cu câte două linguri, cu efect de castaniete. Mai apoi s-au alăturat și alți cântăreți din alte colțuri ale taberei, care cu o armonică de gură, care cu un fluier. Și s-a încins un concert în toată regula. Sergentul părea a fi profesionist căci avea trepied pe care și-a instalat partiturile iar un camarad îi ținea sub privire o carte cu versuri, luminată de o mică lampă cu gaz. Au răsunat cele mai cunoscute melodii din perioada conflagrației: “God Save the South”, “Dixie’s Land”, “Bonnie Blue Flag”, “Maryland, My Maryland”, “When Johnny Comes Marching Home”, “The Southern Soldier”, “Rose of Alabamy”, “The Yellow Rose of Texas” și multe altele la care ne-am unit și noi glasurile. Era amuzant că unele dintre ele erau câtate și de Jimmy Yank (termenul cu care erau desemnați soldații nordiști, spre deosebire de Johnny Reb cum erau porecliți sudiștii) sau fuseseră compuse chiar în Nord, dar fuseseră preluate și li se adaptase textul în conformitate cu opiniile confederaților despre război sau despre personajul imortalizat în acel cântec, precum “John Brown’s Dream” și “The Battle Cry of Freedom”. Voioșia era la culme iar sticlele de băutură circulau din mână în mână, ca între adevărați camarazi de arme. Cu generozitate, fiecare oferea celui de lângă el țigări de foi sau tutun pentru pipele din cocean de porumb, specifice vremii și ostașului simplu. Din punct de vedere plastic era o nocturnă perfectă, cu efect de lumânare, desprinsă parcă dintr-o pânză de Georges de la Tour.
Caporalul Sherbanescou, preocupat de pregătirea oamenilor din subordine, îi luase pe soldatul Romika și pe toboșarul Luka spre a-i instrui, la lumina felinarului din fața cortului. Apoi, răpuși de oboseala drumului și de rigorile vieții de campanie, s-au tras la odihnă. I-am urmat și noi, ceilalți. Trântit pe salteaua de paie și acoperit cu pătura, având drept căpătâi mantaua rulată, am adormit legănat de melodiile ce se auzeau din ce în ce mai vag și mai depărtat, ca într-un vis venit din străfundurile istoriei.
Refăcut, m-am trezit la orele 6 ale dimineții, mult înainte de a fi sunată deșteptarea. Aerul era curat iar soarele deja dogorea, anunțând o zi toridă. Am luat un frugal mic dejun (cârnați afumați și brânză de burduf, provizii aduse din țară pentru sacul de merinde). Apoi, plini de entuziasm, ne-am echipat și ne-am luat armele. Sergentul Raymond și-a adunat trupa. Am fost repartizați în Compania a 4-a, plutonul al 2-lea, în funcție de talia fiecăruia, eu fiind primul din coloană iar încheietor de companie era Corporal Sherban – așa a decis sergentul să-i spună, pentru a ușura pronunția numelui.
S-a făcut apoi apelul de dimineață și a început instrucția. Am fost duși pe o pajiște unde am deprins manevrele de companie și de batalion. Era din ce în ce mai cald. Pentru a respecta regulamentele militare, sergentul a trimis pe unul dintre “virginienii” noștri să aducă apă din tabără și au fost umplute toate ploștile celor ce nu fuseseră prevăzători să facă acest lucru în prealabil. Ni se recomandase să luam și rația de merinde pentru o zi, dar igonorasem acest lucru ce, mai târziu, când, de efort, am început să simțim foamea, avea să se dovedească o mare greșeală.
După acest prim contact cu milităria, ni s-a dat o scurtă pauză și ne-am tras sufletul la umbră. Dar nu pentru multă vreme caci am fost chemați sub drapelul batalionului. Colonelul, călare, a privit cam apatic unitatea pestriță. Dar aceasta era atitudinea sa obișnuită. Stătea în șa cam gârbovit și nu avea o ținută impozantă, așa cum s-ar fi cuvenit. Dar era colonel! Tânărul locotenent Michael Glessner, aghiotantul său, stătea țanțoș alături, sprijinit în sabie. El a fost cel care a dat ordine subofițerilor după ce aceștia și-au făcut raportul. Apoi ne-am încolonat și am pornit spre locul bătăliei ce avea să se desfășoare într-o pădure din apropiere. Cadența era ținută de micul toboșar “virginian” Luka. Îmbrăcat în uniformă de zuav, cu pantaloni roșii, el mergea lângă coloană și bătea, cu măiestrie, în toba aproape la fel de mare ca el. Ne-am felicitat că l-am luat pentru că el a fost mascota nu numai a noastră ci a întregii unități, iar restul confederaților au apreciat prezența unui toboșar priceput pentru că nu aveau un alt muzicant pe front.
Drumul prin pădure era dificil, ne zgâriau crengile uscate, călcam în gropi sau în mușuroaie de frunici. Compania noastră forma rezerva și ne-a fost desemnată o poziție în desiș. Am încercat să ne facem așteptarea cât mai confortabilă: unii s-au trântit pe jos, alții și-au sprijinit arma de un trunchi și s-au așezat pe o buturugă, alții și-au amenajat adevărate tranșee în spatele unor bușteni. Acolo măcar era răcoare! În fața noastră, într-un luminiș, începuse deja lupta, se auzeau bubuituri de tun și fumul se ridica deasupra coroanelor arborilor. Dar aceasta era cam tot ceea ce puteam vedea. La fel ca într-o bătălie reală, sergentul nu cunoștea planul de luptă și acționa exclusiv la ordinele superiorilor. Așa ca, în pofida faptului că, după intensitatea bubuiturilor, lupta se întețise, noi nu puteam interveni din proprie inițiativă. În sfârșit, ordinul de înaintare ne-a fost transmis și am ieșit în spațiul larg din fața noastră, deschizând focul asupra inamicului. Au urmat mai multe salve din ambele părți. Deodată, din flanc, au apărut trei cavaleriști nordiști care, chiuind și hohotind de râs, și-au descărcat Colt-urile în noi și au dispărut în desiș înaintre ca noi să putem reacționa. Acțiunea lor s-a repetat de mai multe ori dar nu am mai fost surprinși ca prima dată. A intervenit și cavaleria Confederată, cu același efectiv de trei călăreți, care a pornit în urmărirea federalilor, salutată de uralele noastre. Artileria susținea un foc alert. Pentru a-și proteja timpanele, tunarii își înfundaseră vată în urechi. Confruntarea a fost destul de lungă, de peste trei ore. Compania a 4-a a fost retrasă pe poziția inițială – pentru “refacere” – apoi din nou scoasă la luptă. De data aceasta am atacat o baterie vrăjmașă. Servantul de artilerie și-a scos revolverul spre a se apăra și a tras un foc înspre noi. Atunci, din proprie inițiativă, s-au aruncat la pământ, ca morți sau răniți, vreo cinci dintre ai noștri – obosiți sau sătui de atâta tras cu arma. “Good shot!” (Bună împușcătură!) a strigat cineva, spre hazul general. Nu mult după aceea s-a ordonat încetarea focului și, pentru securitate, toate armele au fost descărcate trăgându-se o salvă în sus. Apoi ne-am încolonat și am pronit spre tabără. Toți erau obosiți, inclusiv ofițerii. Ni s-a ordonat să ținem armele de voie. Nici cadența nu se mai păstra. Am aflat atunci că fusese înscenată lupta de la Big Bethel, Virginia, ce se desfășurase pe 10 iunie 1861- prima confruntare din război, mai mult o încleștare minoră, cu pierderi nesemnificative, decât o bătălie reală deși colonelul (viitor general) confederat John B. Magruder a declarat-o ca o importantă victorie a trupelor sudiste.
Ajunși la corturi nu însemna că programul se terminase, așa cum crezuseră unii dintre cei care azi trecuseră, cu bine, botezul focului dar încă nu se puteau numi veterani. Am fost adunați și a urmat inspecția armelor făcută de sergentul major cu ochi blânzi ce voia să pară sever. Apoi am avut pauza de masă când soldatul Dragitsch ne-a pregătit o fasole cu costiță în micul său cazan. Câțiva camarazi își scoseseră tunicile îmbibate cu sudoarea luptei. M-am abținut să fac același lucru pentru că aș fi scos-o, probabil, cu piele cu tot, așa era de lipită de trupul meu. Iar la orele 16 era programat careul și toți trebuia să ne prezentăm cu întregul echipament și armament. Ofițerii erau îmbrăcați în uniformele de mare ținută. Fiecare comandant de companie a dat raportul. Maiorul Dusty Eisenburg din Reg. 7 Cavalerie Georgia, a mulțumit trupelor pentru succesul bătăliei și a specificat însemnata participare internațională, alături de germani aflându-se austrieci, olandezi, britanici, italieni, cehi și, pentru prima dată, români, a căror prezență a fost salutată cu căldură. În acel moment ne-am simțit mândri ca suntem “virginieni români”.
S-a ordonat ruperea rândurilor.
Dar nici acum nu se încheiase șmotrul soldatului confederat: la orele 18 era anunțată inspecția corturilor și erau necesare pregătiri speciale pentru ca interiorul să arate curat și ordonat ( și fără vreun semn al civilizației contemporane, recte sticle și pungi de plastic, îmbrăcăminte civilă curentă, genți de voiaj, telefoane mobile, paturi de campanie cu structura de aluminiu, saci de dormit). Am tras cu ochiul în corturile vecine spre a deprinde cum să aranjez efectele și m-am străduit să acoperit cu paie ori cu ștergare de in extremitățile culcușului ce nu corespundeau rigorilor epocii. Pe pătura de lână roșie am expus pușca, baioneta, cartușiera, centironul, plosca, blidul și lingura de lemn, cana de tablă și chipiul de mare ținută (în luptă purtasem un altul acoperit cu husa albă cu cefar – Havelock cap cover – spre a mă proteja de soare). La inspecție participau toți ofițerii și subofițerii. Când au ajuns pe aleea corturilor noastre, colonelul a scos expozitiv, cu vârful sabiei, o cutie de bere ascunsă, insuficeint de abil, de un “virginian”, sub un braț de lemne, lângă foc. Sergentul major a notat această încălcare a ordinelor în carnetul său. La cortul nostru, maiorul Dusty a făcut observația, absolut legitimă, că la o reconstituire de epocă nu are ce căuta o saltea gonflabilă pe care caporalul nostru nu reușise să o ascundă sub o pătură mai amplă. Am salutat și ne-am însușit critica.
Acum, în sfârșit, progamul oficial se încheiase și eram liberi. Dar nimeni nu mai avea energia și entuziasmul din seara anterioară. Oamenii s-au adunat pe lângă focuri, au mâncat, au conversat pe șoptite și au cântat în surdină. Nici de băut nu prea mai avea nimeni chef, deși “fântânica” avea încă multe butoaie la care să le dea cep și cârciumarul te îmbia, cu zâmbet larg. Zgomotele taberei s-au stins încet-încet, la fel ca și focurile, mult mai devreme. A doua zi toată lumea pleca acasă. Înainte de despărțire, colonelul și aghiotantul său, acuma în civil, au venit să-și ia rămas bun și să ne invite și la viitoarele ediții – gest de adevărată curtoazie între gentlemen-i din Sudul de altădată (chiar dacă acesta a fost mutat acum în Germania)! Astfel ne-am câștigat coroana de laur a bravilor Confederați!
P.S. Daca simțiți în vine chemarea bărbăției strămoșești și aveți dorința să mirosiți praful de pușcă, să auziți glasul de bas al artileriei ori să gustați mâncarea la cazan a oșteanului în timp de campanie, veniți la Râșnov, în intervalul 26-28 august 2011, și vă veți împărtăși din toate acestea la Festivalul Istoric-academic “În numele trandafirului”. Aduceți și copiii pentru a învăța istoria pe viu și a o înțelege mai bine decât din manuale, fie ele chiar alternative. HAIDEȚI CU NOI LA VOINICIE!
Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu
FOTO:
1. Oșteanul Silvan
2. “Corporal Sherbanescou” instruindu-și oamenii
3. Intermezzo muzical
4. Ca într-o pânză de Georges de la Tour
5. Militari federali
6. Militari confederați
7. Regimentul Nr. 1 Infanterie de Voluntari din Virginia
8. Sergeant Major Elio Martina, Corporal Sherbanescou & pvt. Yorga
9. Toboșarul Luka
10. Pedeapsă pentru consum abuziv de alcool
11. Artileria confederaților
12. Focuri de artilerie
13. Tranșeul confederaților
14. Texanii
15. Locotenent din cavaleria federaților
16. Întoarcerea în tabără, după bătălie
ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952), a studiat la Liceul de Arte Plastice “N.Tonitza” și apoi la Institutul de Arte Plastice “N.Grigorescu”, secția Istoria și Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Național de Artă apoi la Muzeul Municipiului București unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), apoi a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului București (1994-1995). S-a dedicat cercetării și, din 1995 până în 2011, a fost cercetător științific I la Institutul de Istorie “N.Iorga”. De la 1 mai 2011 este director la Institutul de Istoria Artei “G. Oprescu”. Doctor în științe istorice (1997). Din 1996 a început să predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Națională de Arte, unde susține cursuri de istoria fotografiei și a filmului, precum și un curs de master. Este critic și istoric de artă cu lungă activitate de cronicar plastic și organizator de expoziții. A publicat 12 cărți și a editat alte 4. Pentru lucrările sale a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru critică (2002) și premiile “Simion Mehedinți” (2003), “Nicolae Bălcescu” (2008), “I.C.Filitti” (2009) și “George Oprescu” (2010) ale Fundației Culturale “Magazin Istoric”.
Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004) și al medaliei Regele Mihai I pentru Loialitate (2010).