Cu un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989 am însoțit un ziarist sovietic în București și în țară. Rusul era băiat vesel, bea bine, cânta bine, știa Esenin pe dinafară și era discret – nu a făcut nicio remarcă nepotrivită, nu a întrebat nimic deranjant. Am ieșit din programul oficial, luându-l cu mine la ziua fratelui meu. Unde, iarăși, nu s-a petrecut nimic nemaipomenit -discuții, mici șicanări pe tema Basarabiei, a celui de-al doilea război mondial, în fine, vorbe ca la orice petrecere.
Într-o dimineață de iarnă, intrasem deja în 1989, m-a trezit soneria insistentă a telefonului. Cred că era șapte dimineață, o oră pe atunci extrem de matinală pentru mine. Am răspuns pe jumătate adormit, zicând “da” la tot ceea ce auzeam de la capătul celălalt al firului. O voce de bărbat îmi cerea să ne vedem în fața magazinului de electrice de pe Șoseaua Ștefan cel Mare. Abia când eram pe stradă, stăteam pe Barbu Mumuleanu, la doi pași de locul întâlnirii, am început să realizez cine dracului era ăla de mă sunase, de ce să mă duc la ora aia la o întâlnire cu un necunoscut, de ce nu l-am întrebat cine e și mai ales cum o să ne recunoaștem. Cred că nici nu terminasem cu întrebările când, înaintea magazinului cu pricina, doi inși m-au abordat cu clasicul “Tov. Stan?”, probabil în loc de “Bună dimineața”, pentru că era clar că ei mă știau pe mine. Eu – pe ei, nu! Politcoși,dar fermi, m-au urcat într-o mașină, cred obișnuita noastră “Dacie” de o o culoare incertă – gri, bej, alb murdar, habar n-am! – pe locul din dreapta șoferului, iar ei pebancheta din spate. În timp ce mașina se învârtea prin oraș, părând că nu are nicio țintă sau că șoferul nu știe unde să ajungă, am fost luat la întrebări: dacă pe parcursul vizitei tovarășului ziarist sovietic au avut loc incidente, cine au fost cei care au participat la petrecerea din hotelul de la Satu Mare, ce opinii și-a exprimat ziaristul sovietic despre România în casa fratelui meu etc. etc. La toate aceste întrebări eu trebuia să răspund fără să îmi întorc capul spre ei: încercasem să mă întorc, dar glasul unuia sunase destul de amenințător: “Rămâneți în poziția în care sunteți”.
Așadar, priveam înainte prin parbrizul mașinii la un oraș care începuse să îmi fie străin, uneori nu reușeam să am nici cel mai mic reper de recunoaștere, răspundeam calm și precis pentru că, într-adevăr, nu aveam nimic de ascuns – nu fuseseră incidente, la hotel veniseră prieteni din Satu Mare (nici nu aveam cum să mint pentru că era clar că știau foarte bine cine fusese acolo!), la fratele meu se cântase pe versuri din Esenin și clasicele cântece de pahar în astfel de situații. Între timp, mașina părăsise orașul și, după zdruncinături, eram pe undeva pe un drum de țară (județean) plin de hârtoape.
După vreun sfert de ceas – poate mai mult, poate mai puțin – a oprit. “Coborâți”, mi s-a spus. Cred că primul gând a fost “mă împușcă”. Habar n-am de ce m-am gândit la așa ceva, fusese doar o discuție, mă lămurisem că băieții erau de la Securitate, dar nu mă acuzaseră până atunci de nimic, așa că nu știu de unde gândul ăla. Cred , totuși, că peisajul fusese principalul motiv al declanșării sinistrului gând care nu mă revolta, nu mă aruncase în panică, nu îmi dăduse frisoane când l-am materializat în cuvinte. Era dimineață de iarnă, fără zăpadă și fără frig. De aceea, câmpurile erau învăluite într-o ceață gri-întunecată care făcea pustietatea aia și mai adâncă. Am coborât și am auzit mașina ambalând și dispărând în câteva secunde de parcă ar fi înghițit-o ceața aia deasă.
Eram în mijlocul unor câmpuri nearate – m-am gândit stupid “Aștia or fi raportat încheierea arăturilor de toamnă?” -, nu aveam niciun reper, nu puteam vedeam nimic din cauza ceții, eram doar într-un pulover, nu aveam niciun act și niciun ban cu mine – ieșisem din casă ca tot omul care se duce până în colț să schimbe două vorbe cu cineva!
Am stat și-am cumpănit preț de câteva minute încotro să o iau. Cred că atunci mi-a fulgerat prin minte, pentru a uita imediat, acel “Gde Berlin” care devenise pentru mine “Gde Buharest”, încotro o fi Bucureștiul? Mașina o luase înainte pe drumul de țară. Nu știam ce putea fi înainte, așa că mi-am zis că înțelept e să o iau înapoi pe drumul pe care venisem. Mi-a trebuit mai mult de un ceas până am ajuns la primele semne umane – niște case, niște ulițe, în fine o așezare. Mi-a mai trebuit o jumătate de oră să întâlnesc un om pe care să-l întreb cum ajung la București. Bietul om m-a privit ca pe o stafie, n-a putut rosti niciun cuvânt, doar mi-a arătat cu mâna o direcție.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.