L-am intalnit pe istoricul Radu Florescu la scurt timp dupa decernarea Premiilor Fundatiei Culturale Romane.
Am stat de vorba putin, timpul sau liber fiind dramuit cu zgarcenie, la minut. Intrevedeam una dintre acele dialoguri aâ¬ocu ochii pe ceasaâ¬?.
Intalnirea cu Radu Florescu a fost insa o revelatie: nicicand, in doar 30 de minute, nu am aflat mai multe lucruri interesante despre viata cuiva.
Ma gandesc din ce in ce mai intens de la o vreme la tineretea mea. Totul se datoreaza unui declic al memoriei, care s-a petrecut cu mai bine de jumatate de an in urma, cand, dupa mai multe demersuri, mi s-a retrocedat, in sfarsit, casa de la Poiana Brasov.
S-a aprins atunci in mine un arc luminos peste timp. Cu mai bine de saptezeci de ani in urma, cam pe la sfarsitul anilor aâ¬~20, tata ne-a facut o surpriza: cumparase o intindere de pamand generoasa in Poiana Brasov, pe care a hotarat sa construiasca aceasta casa.
Trebuie spus ca atunci aâ¬â la inceputul secolului XX aâ¬â aceasta frumoasa zona montana nu era nici pe departe ceea ce este ea astazi.
Inca nu intrase in circuitul turistic si de agrement, era inca salbatica; ici-colo cate o vilisoara, cate o casuta de munteaâ¬Â¦ Putini erau cei care-i descoperisera farmecul.
Tatal meu, care era diplomat de cariera – si inca unul dintre cei mai talentati pe care i-a avut Romania in perioada dintre cele doua razboaie mondiale – calatorea mult prin Europa, lasandu-ne singuri perioade lungi din an.
Era un fel de cadou pe care i-l oferea mai ales mamei, pentru ca ea sa-i ierte lungile absente. In ce ma priveste, acea epoca a fost una dintre cele mai frumoase din viata mea.
Sfarsiturile de saptamana mi le petreceam la Poiana Brasov. Intr-una din acele zile aâ¬â daca imi amintesc bine, era o splendida duminica de mai – inaltasem un zmeu: sfoara mi-o legasem de degetul mare de la piciorul drept. Stateam intins pe iarba si priveam cerul.
La un moment dat, am auzit zgomot de talangi si cand m-am ridicat de pe pamant am vazut aâ¬â cred ca prima oara in viata – o turma: un magar, cativa caini si doi pastori. Atat de mult mi-a placut privelistea, incat zile intregi n-am contenit sa-i impui tatei capul.
Cateva saptamani mai tarziu, cand m-am intors in Poiana, tata mi-a facut o surpriza: imi cumparase doua oi. Apoi am vazut niste taranci cu cateva vaci. Mi-a luat si un vitel. Asa era tata. De fapt nu numai mie imi placeau animalele. ai el le iubea.
Avea un suflet mare si era foarte milos. Epoca de gratie a copilariei mele s-a sfarsit insa la un moment dat. Tata a fost numit atasat diplomatic pe langa Ambasada Romaniei de la Londra. Pentru ca aceasta implica o perioada mai lunga – de cativa ani aâ¬â, ne-a luat cu el si pe noi.
A inceput o noua epoca interesanta in viata mea – perioada in care am cunoscut marile cancelarii europene, prin intermediul tatalui meu, avand ocazia sa intalnesc cativa dintre cei mai importanti oameni politici ai vremii,
Daladier, ministrul de Externe francez, sau lordul Chamberlain, ca sa nu dau decat doua nume.
Sunt oamenii care i-au oferit lui Hitler Cehoslovacia pe tava. Nu trecusera nici 20 de ani de la incheierea pacii si Europa incepea sa fiarba din nou aâ¬â euforia generata de visurile unei paci eterne in lume, nascute la cativa ani dupa incheierea primului razboi mondial, incepea sa paleasca, statele isi reluau cu seriozitate cursa inarmarilor, un nou razboi se profila la orizont.
Am crescut in culisele acelor framantari politice si probabil acesta a fost unul dintre motivele care mi-au indreptat pasii inspre studiul istoriei. Apoi ne-am intors la Bucuresti.
Catre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, tatal meu a fost exclus din diplomatie si, dandu-ne seama din ce directie bate vantul politicii europene aâ¬â pentru tata nu mai era nici o indoiala ca Romania va intra in sfera de influenta sovietica -, am parasit definitiv tara (am aflat apoi ca, la scurt timp, casa de la Poiana Brasov a fost nationalizata si ulterior transformata in motel, comunistii introducand-o in circuitul turistic).
Ne-am stabilit la Londra. Eu m-am inscris la Universitatea Oxford, urmandu-mi destinul aâ¬â acela de a deveni istoric aâ¬â, apoi am plecat in Statele Unite, unde m-am si stabilit.
Intre timp tata a murit, mama la fel si, cel putin pentru cateva zeci de ani, am avut sentimentul ca nu ma mai leaga nimic de Europa. Ma legau insa foarte multe de Romania, unde m-am si intors prin 1960. Intoarcerea a fost de scurta durata – nici prin cap nu-mi trecea sa ma restabilesc in tara, fiindca situatia politica facea imposibil acest lucru.
Cum spuneam, am stat putin si am declansat un mare scandal printre colegii de breasla de aici. Publicasem in SUA, impreuna cu un coleg, o carte despre Vlad ?epes. Era mai putin conventionala, fiindca nu se limita nici la biografia domnitorului, nici la legenda lui Dracula.
I-am spus colegului meu ca daca voi colabora cu el ma voi referi la realitatea istorica a epocii lui Vlad ?epes si nicidecum la vampirul care isterizase inutil o intreaga lume.
A acceptat. Ghinionul a fost ca aici, la Bucuresti, in timpul acelei scurte sederi, am fost acuzat din toate partile ca sustin ideea vampirismului lui ?epes – in zadar le-am explicat ca eu m-am ocupat doar de partea istorica in adevaratul inteles al cuvantului.
Problema este ca nici dincolo de Ocean, in SUA, nu am fost scutit de critici, imputandu-mi-se faptul ca am distrus mitul lui Dracula.
Oricum, indiferent de parerile contra pe care le-am cules, lucrarea mi-a trezit interesul pentru acest gen de studii istorice, asupra unor figuri considerate legendare, fiind si astazi atras de mitologie, mai ales a poporului roman, pe care niciodata nu l-am uitat.
ai nici nu as avea cum, caci in pamantul acesta este ingropat neamul Florestilor. Un neam de militari de cariera, care se pierde undeva in negura secolului XIV. Cel putin pana acolo am mers eu cu cercetarea arborelui meu genealogic, ajutat fiind de numeroasele documente de arhiva.
Aflam, de exemplu, un boier Florescu in miezul evenimentelor care au dus la complotul impotriva lui Mihai Viteazul. Un altul, in apropierea lui Cuza si, din nou, numele de Florescu este legat de un moment important al istoriei noastre, de aceasta data de abdicarea domnitorului unificator.
Mai tarziu, apare generalul Florescu, in preajma lui Ferdinand, in timpul primului razboi mondial, apoi tatal meu, diplomat de cariera, si in sfarsit eu, istoricul care incearca astazi, printre altele, sa faca lumina in trecutul propriei spite. De catva timp chiar ma preocupa acest lucru. Intentionez, de pilda, sa public caietele de memorii ale tatalui tatalui meu, scrise in perioada lui de diplomatie politica.
Lucrez intens la ele aâ¬â e vorba de cateva caiete cu informatii pe cat de amanuntite, pe atat de interesante, referitoare la acea epoca, pe care sper sa le pot publica atunci cand voi veni din nou in tara.
Tot atunci, in memoria tatalui meu, intentionez sa deschid la vila de la Poiana Brasov un centru cultural, in colaborare cu colegi romani si americani. Din ce in ce mai multe fire incep sa ma lege de tara.
Nu stiu daca ma voi mai intoarce vreodata definitiv aici, dar sunt hotarat ca, la un moment dat, sa parasesc America si sa ma stabilesc impreuna cu sotia in Europa. Probabil la Paris. Neamul Florescu nu se va sfarsi in SUA.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar