Un adevărat fenomen editorial, romanul de debut al scriitoarei franceze Hélène Grémillon a devenit bestseller imediat după apariție, în 2010, fiind tradus până în prezent în 27 de țări. Confidentul a fost încununat în Franța cu numeroase premii, printre care Lauriers Verts de la Forêt des Livres – Prix du Premier Roman (2010), Prix Palissy (2011), Prix Emmanuel Roblès (2011), Prix Montalembert (2011) și Prix Jeune Talent Littéraire des Clubs de Lecture Saint-Germain-en-Laye (2011), în Germania primind Euregio-Schüler- Literaturpreis (2013).
Paris, 1975. După tragicul accident în care-și pierde mama, tânăra editoare Camille Werner descoperă printre misivele previzibile un plic ciudat. În el, o scrisoare de câteva pagini, relatând întâmplări din copilăria unor necunoscuți. O eroare a poștei, sau poate o scăpare a expeditorului anonim, crede Camille. Dar primul plic e doar începutul unui șir de scrisori care, filă cu filă, deapănă povestea a două iubiri imposibile și a nenumărate vieți sfărâmate. Încetul cu încetul, Camille înțelege că teribila taină pe care vrea să i-o împărtășească autorul anonim o privește chiar pe ea. În acest roman, care are suflul marilor istorisiri, Hélène Grémillon asociază pasiunea cu suspansul psihologic, într-un admirabil stil literar.
„Pe cât este povestea de complexă, pe-atât de fluidă și palpitantă este lectura. Talentul izbitor al lui Hélène Grémillon este evident din acest prim roman – stil, precizie a informației istorice, suspans care durează până la ultimul paragraf. Cât despre personajele principale, ele sunt vii, imprevizibile și, mai ales, fascinante.“ – Le Nouvel Observateur
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, un cuplu înstărit se instalează într-un sătuc liniștit din Champagne. Domnul și doamna M. fac parte din înalta burghezie pariziană, dar par să aprecieze mai mult compania lui Annie, o adolescentă frumoasă și inocentă, decât atracțiile lumii bune din capitală. La rândul ei, Annie nu vrea decât să-și petreacă timpul cu doamna M., care îi încurajează pasiunea pentru pictură. Părinții fetei și Louis, colegul îndrăgostit fără speranță, asistă neputincioși la orbirea adolescentei atrase de traiul lipsit de griji al familiei M., fără să-și închipuie nici o clipă ce pact îi unește, de fapt, pe cei trei. După război, întâmplările din trecut continuă să arunce umbre peste destinele ce păreau să se reașeze în matcă, iar mărturisirea adevărului dureros se dovedește singura ispășire posibilă.
Scriitoarea franceză Hélène Grémillon s-a născut în 1977 la Poitiers. După studii de filologie și istorie, se lansează în presă (lucrează pentru Le Figaro și L’Avant-scène cinéma) și în regia de scurt-metraj. În 2010 debutează cu romanul Confidentul (Le confident) – o poveste în care pasiunile și întâmplările dramatice se înlănțuie pe fundalul tulbure al Franței amenințate și apoi ocupate de naziști –, în aceeași măsură un succes de public și de critică. Cartea, tradusă până în prezent în 27 de țări, a fost distinsă cu cinci premii importante în Franța și cu Euregio-Schüler-Literatur-preis (2013) în Germania. În 2012, Hélène Grémillon își publică cel de-al doilea roman, Garsoniera (La Garçonnière), care se bucură de același succes.
*
* *
Erau deja șase ani de când eu și Paul încercam să avem un copil.
Ne-am căsătorit pe 16 martie 1932. Aveam nouăsprezece ani, Paul douăzeci. Pecetluindu-ne relația, clopotele bisericii porniseră numărătoarea inversă a împreunării. Căsătoria însemna copii, în lumea noastră nu mergea una fără cealaltă.
La început, toate „mamele” din anturajul meu îmi împărtășeau experiențele lor. „Gravidele” erau cele mai insuportabile, ele se credeau posesoarele cuvântului sfânt. Această solidaritate feminină în jurul sarcinii pare a fi în natura lucrurilor, asemenea unanimității râsetului bărbătesc la o glumă deșucheată.
La început, toate voiau să mă liniștească. Trebuia să aștept ca natura să fie pregătită. Nu era decât o chestiune de câteva luni, erau sigure. Și apoi mai intervenise și moartea brutală a părinților noștri, nu trebuia subestimat șocul…
Așa este, nu trebuia subestimat șocul.
Telefonul sunase în noaptea nunții noastre. Mașina în care mergeau părinții noștri ieșise de pe drum. Curba nu era periculoasă, dar șoferul era beat. Muriseră toți patru.
Nici Paul, nici eu nu am vrut niciodată să știm care dintre tații noștri era la volan. Ne era prea teamă să nu se reproșăm acest lucru mai devreme sau mai târziu într-o ceartă sau într-o izbucnire de ranchiună. Ne reproșam deja într-atât că nu găsiserăm răgazul necesar cât să ne luăm rămas-bun în seara aceea, prea grăbiți să fim în sfârșit singuri.
După aceea, am fost singuri cu vârf și îndesat. Era monstruos și implacabil. Nu mai puneam la socoteală primele seri ale căsniciei noastre înecate în lacrimi.
După ce am plâns împreună, încercaserăm să ne ascundem durerea, pentru a nu o retrezi în celălalt. Săptămâni în șir am trăit astfel, două ființe cu ochii roșii care se despărțeau în grabă ca să meargă să plângă pe ascuns, într-o altă odaie.
Duceam cum puteam bizara noastră schemă familială. Era un pustiu și în același timp o povară, ca o lungă prăbușire care nu s-ar fi oprit decât cu o sarcină. Cel puțin așa speram. Mă rugam ca plânsetele unui copil să pună capăt acestei tăceri macabre și apoi să-i regăsesc undeva pe dragii noștri părinți, în arcuirea unui nas, a unei guri, a formei unui chip.
Ca toți aceia care se iubesc cu adevărat, ne plăcea să fim singuri. Dar drama noastră era că nu mai aveam o aranjare a musafirilor la masă. Reuniunile noastre de familie erau așa de vesele. Părinții noștri se înțelegeau de minune și profitam de cea mai mică ocazie ca să cinăm împreună. Ba chiar se întâlneau fără noi. Cu umorul lui caracteristic, tata nu ratase ocazia să glumească pe tema asta în fața tortului de nuntă. „Astă-seară nu sărbătorim o căsătorie aranjată, ci o prietenie aranjată!” Și ridicase cupa spre părinții lui Paul. „ Șampanie!” M-am întrebat adesea dacă înghițitura aceasta era una dintre cele care îi uciseseră.
Era ca o pedeapsă demnă de o tragedie greacă. Sunt acel soi de cuvinte care par adevărate blesteme. Și în vreme ce noi nu reușeam să avem copii, aveam sentimentul că destinul se îndârjea mai abitir. Trebuia oare ca stirpea noastră să dispară complet de pe fața pământului? Asta era oare voința lui Dumnezeu?
Au trecut trei ani fără să se întâmple nimic. Prietenele mele aveau toate câte un copil. Unele dintre ele erau deja borțoase cu al doilea, în vreme ce eu continuam să-mi afișez „silueta zveltă”. Privirile iscoditoare deveniseră compătimitoare. Nu mai era o chestiune de câteva luni, eu eram de vină, erau absolut sigure. Șușotelile înlocuiseră povețele, trecuserăm de la lucrurile despre care se vorbește fără să-ți fie dat cuvântul, la lucrurile despre care nu vorbim.
Mă simțeam sărăcită și așa de singură… Nici cu Paul nu mai abordam acest subiect. Nu aveam cui să mă destăinui.
Pasquin, medicul nostru de familie, era un om fermecător, dar nu se putea stăpâni să nu mute problemele de pe patul de consultație la masa la care lua cina, era peste puterile sale.
— Limba-de-mare e delicioasă! E așa de bună pentru sănătate, știați, doamnelor? Femeia care mănâncă pește își sporește de zece ori șansele la fertilitate. Ia te uită, dacă mă gândesc mai bine, va trebui s-o anunț pe biata doamnă Werner, poate are s-o ajute…
Doi dumicați de limbă-de-mare și o gură slobodă ar fi fost de ajuns pentru a stabili că eram stearpă.
Nu-mi mai rămâneau decât cărțile. Trebuia să găsesc ajutor undeva. Mi-era așa de rușine încât am mers într-o librărie de pe malul stâng, departe de casa mea, m-am prefăcut chiar că aceste cărți îi erau destinate unei prietene.
Cartea de referință în acest domeniu era cea a lui Auguste Debay.
Igiena și fiziologia menajului. Istoria naturală și medicală a soțului și soaței căsătoriți. Igiena specială a femeii borțoase și a nou-născutului.
Ca să țin minte exact un titlu așa de complicat, începusem să-mi închipui că această carte pusese capăt sterilității soției librarului. Mă agățam de tot ce puteam. Sigur, cartea lui Debay data din 1885, dar rămânea lucrarea de referință. Nu există o singură carte contemporană pe acest subiect.
„Faceți copii! Faceți copii, trebuie să ne refacem după pierderile din 1914…”
Pentru a relansa natalitatea, guvernul a procedat fără menajamente: interzicerea avorturilor, interzicerea mijloacelor contraceptive și în treacăt și a oricărui fel de informație despre sexualitate. Dat fiind că nu mai vorbeam despre asta, nu exista riscul ca treburile să se aranjeze! Strategia era simplă, cu cât știau mai puține oamenii pe acest subiect, cu atât era mai liberă natura să-și facă lucrarea ei. Ar fi putut încerca să lupte împotriva sterilității, asta le-ar mai fi adus câteva nașteri în plus, dar puterea știe să interzică, nu să îngrijească. Iar la vremea aceea, femeile sterpe erau o mână de ființe inferioare pe care preferam să le dăm uitării. Calculele erau precise, pierderea a treizeci de grame de spermă echivala cu o mie două sute de grame de sânge. Trebuia evitată risipa, așadar toate lucrările medicale aruncau anatema asupra copulării cu o femeie stearpă, „pustiitoare pentru iubirile zadarnice”.
Evident, librarul era foarte la curent cu această chestiune. În timp ce-l urmam printre rafturi, am fost cuprinsă de o speranță nebună. În câteva secunde, urma să pun mâna pe „lucrarea de referință”, depășită, desigur, dar totuși „lucrare de referință”. În definitiv, dacă leacurile bunicilor dădeau roade, puteam la fel de bine să caut sfaturi la medicii care le îngrijeau.
Librarul îmi întinsese cartea, urându-mi succes cu blândețe. Trebuie să fi fost obișnuit să servească femei ca mine, aflate în căutarea unor cărți care le erau destinate altcuiva. Probabil că le recunoștea după modul în care le luau și le strângeau la piept, cum faci cu un leac, nu cu o carte.
Mișcată de discreția acestui om, îi mulțumisem sincer. Simțeam nevoia să nu-l mint pe singurul om care îmi întinsese o mână în ultimele luni. E sinistru, dar îmi dau seama că acest librar e singurul om pe care nu l-am mințit în viața mea.
Fragment din romanul Confidentul, de Hélène Grémillon, în pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din franceză de Mariana Piroteală