De unde pleacă banii
capitolul 5
Marea Britanie nu a mai trecut printr-o criză economică de asemenea proporții din anul 1866. În vara lui 2007 exploda bula imobiliară mondială, piețele de ipoteci își încetau funcționarea, iar băncile britanice reușeau tot mai greu să adune bani pe piețele monetare. Creditorii erau extrem de afectați, iar unii nu vedeau nicio cale de ieșire. Într-o zi de miercuri, pe 12 septembrie, banca Northern Rock și-a închis porțile și i-a cerut bani Băncii Angliei pentru a-și acoperi depozitele. Vestea s-a răspândit rapid, prin intermediul undelor radio și din gură în gură. Guvernul a făcut o declarație oficială pentru clienții băncii, asigurându-i că nu au motive de îngrijorare în legătură cu conturile curente sau cu ipotecile lor, dar fără niciun succes. Până vineri, 14 septembrie, când banca s-a redeschis, era în plină desfășurare o retragere masivă a depunerilor bancare, pentru prima dată după mai bine de 140 de ani.
Începând cu ora 6.00, au început să se formeze cozi imense în fața sucursalelor bancare Northern Rock de pe întreg teritoriul Marii Britanii. Unii clienți au venit pentru că toată avuția lor se afla într-o bancă ce părea să intre în faliment. „Strâng acești bani de ani de zile și nu vreau să-i pierd“, spunea Jacqueline Porte, care la momentul declarației înaintase doar 8 metri în 3 ore spre intrarea sucursalei Golders Green.
Alții aveau mai puține informații despre situația băncii, dar au venit oricum pentru că văzuseră cozile imense la televizor sau doar pentru că erau în trecere pe lângă sucursale. O clientă, care s-a prezentat ca fiind Marilyn, pretindea că declarațiile guvernului o liniștiseră, dar că nu putuse rezista tentației de a se alătura mulțimii când văzuse că toată lumea își retrăgea banii. „M-am gândit că, dacă n‑o să vin aici, o să regret.“ Un bărbat în jur de 50 de ani, care a preferat să rămână anonim, a declarat: „Eu sunt contabil, ar trebui să înțeleg situația mai bine. ș…ț Mintea îmi spune că totul e în regulă, dar inima îmi spune altceva.“ Anne Burke, o clientă în vârstă de 50 de ani, a așteptat împreună cu tatăl ei de 90 de ani la o coadă de 130 de persoane în fața sucursalei Brighton. „Nu-i vorba că nu am încredere în Northern Rock. ș…ț Dar toată lumea este îngrijorată și nu vreau să fiu ultima la rând. Dacă toată lumea face un lucru, înseamnă că este lucrul corect.“
Retragerea depunerilor bancare de la Northern Rock a atras și oameni care nu aveau depozite la bancă. Tim Price, un manager de investiții, a făcut un drum special ca să vadă cozile imense de oameni din clasa de mijloc așteptând să‑și retragă banii. „A fost o retragere de depozite tipic britanică“, a spus el. „Cozile erau ordonate, dar impactul emoțional îi va marca pe oameni pentru generații întregi de acum înainte.“ Și alte persoane au fost de acord cu el. Un afiș mobil, care făcea reclamă unui program de consiliere pentru prevenirea sinuciderilor, a fost parcat în fața sucursalei din Edinburgh și, ca totul să fie excelent, angajații altor bănci dădeau târcoale pe lângă sucursale ca vulturii, cu fluturași promoționali special creați pentru fricile deponenților Northern Rock, îndemnându‑i să-și transfere conturile la ei.
Între timp, conducerea băncii Northern Rock a suplimentat numărul angajaților pe ture și a prelungit programul băncii pentru a face față cozilor lungi și clienților nemulțumiți. La o bancă din Newcastle, clienții au izbucnit în râs când un funcționar a întrebat: „Dorește cineva să facă un depozit?“ Dar în alte locuri lucrurile au devenit mai tensionate. Poliția din Strathclyde a trebuit să închidă o sucursală pentru a le face față clienților „violenți“. Iar la sucursala din Cheltenham, polițiștii au fost chemați să rezolve o problemă creată de un cuplu care o sechestrase pe directoarea băncii în biroul ei, cerându-i să le permită să retragă cele un milion de lire sterline pe care le aveau în cont.
Aceste intervenții nu au oprit panica. Retragerea banilor a continuat timp de trei zile și, pe măsură ce progresa, a devenit evident faptul că rețelele sociale jucau un rol important în această acțiune. De exemplu, pensionarul Terry Mays a considerat inițial că garanția dată de Banca Angliei era suficientă, dar luni a mers la sucursala de la Londra, unde a declarat: „Am primit câteva sfaturi financiare în weekend și m-am hotărât să retrag banii ca să fiu liniștit. Ne bazăm pe acești bani pentru pensie.“
Acest tip de contact de la persoană la persoană a determinat mulți oameni să se alăture nebuniei, deși în alte condiții ar fi ignorat retragerea banilor. Iar anxietatea care s-a răspândit era similară cu neliniștea care se răspândește în cazul bolii maselor psihotice, despre care am discutat în Capitolul 2. La fel ca boala maselor psihotice, retragerile depozitelor au o viață proprie. În condiții prielnice, ceea ce începe ca un comportament aberant al câtorva persoane se poate răspândi ca un incendiu necontrolat într-o rețea socială. Aceste sentimente se pot extinde nu numai în rândul deponenților, ci și printre investitori, creând o „contaminare bancară“. În vreme ce știrile despre retragerile masive de la Northern Rock dominau presa financiară, oamenii se întrebau cine va urma, iar panica a început curând să se răspândească și la alte firme. Banca Alliance & Leicester a înregistrat o scădere cu o treime a valorii sale de piață (1,2 milioane de lire sterline) la scurt timp după retragerea masivă de la Northern Rock, iar acțiunile altor bănci au căzut și ele. În curând, plutea în aer frica generalizată că și alte bănci s‑ar afla într-o situație asemănătoare și ar putea face un anunț similar, fapt care ar fi declanșat un întreg val de retrageri bancare. Din fericire, înainte ca lucrurile să scape de sub control, ministrul de Finanțe, Alistair Darling, a declarat oficial că guvernul britanic și Banca Angliei garantau depozitele Northern Rock. În cele din urmă retragerile au luat sfârșit, iar piața financiară s-a stabilizat.
Desigur, povestea nu s-a oprit aici. Criza ipotecară a creditelor subprime a continuat să se dezvolte, iar mai târziu, în 2008, contaminarea financiară a lovit piețele internaționale. Mai întâi a afectat instituții precum Bear Stearns, care erau direct implicate pe piața ipotecilor (aflată la limita falimentului, Bear Stearns a fost cumpărată de JPMorgan Chase, cu prețul ridicol de 2 dolari pe acțiune). Apoi, IndyMac Bank a dat faliment (al patrulea faliment bancar ca mărime din istoria Statelor Unite) și, curând, guvernul federal nu a avut de ales și a trebuit să preia Fannie Mae și Freddie Mae, două foste companii ipotecare private, care garantaseră aproape jumătate din cele 12 miliarde de dolari investiți în ipotecile din Statele Unite. O săptămână mai târziu, criza s-a răspândit la bănci de investiții precum Merril Lynch, care avea mare nevoie de lichidități și care a consimțit să fie preluată de către Bank of America, iar Lehman Brothers a declarat faliment. Două zile mai târziu, criza a ajuns la gigantul asigurărilor AIG, forțând guvernul Statelor Unite să se implice și să-i împrumute companiei 85 de miliarde de dolari. Alte două bănci (Washington Mutual și Wachovia) au declarat faliment, piețele au înghețat și băncile au încetat să mai acorde împrumuturi. Un investitor glumea sinistru spunând că singurele investiții sigure erau apa îmbuteliată, adăposturile antiaeriene și gaura din saltea. Până în octombrie 2008, guvernul Statelor Unite acceptase să finanțeze un plan de salvare a băncilor în valoare de 700 miliarde de dolari, însă era prea târziu. Indicii bursieri Dow Jones și S&P 500 scăzuseră cu 40% față de valorile anului precedent, reprezentând o pierdere șocantă de 8,4 mii de miliarde de dolari.
Criza din 2008 arată cât de ușor se poate răspândi panica în rețelele financiare. Atunci când o mare companie falimentează, acelea conectate la ea sunt și ele supuse riscului. De fapt, în scrisoarea lui anuală către acționari din anul 2009, celebrul investitor Warren Buffett caracteriza falimentul în cascadă al afacerilor după cum urmează: „Cei prezenți pe piața bancară care caută să se ferească de necazuri se confruntă cu aceeași problemă pe care o are cineva care încearcă să se ferească de bolile venerice. ș…ț Nu contează doar cu cine te culci, ci și cu cine se culcă aceia cu care te culci tu.“ Răspândire dincolo de contactele directe în adevăratul sens al cuvântului!
Faptul că pierderile au continuat a dus la un dramatic regres economic global, cel mai sever pe care l‑am trăit de la Marea Recesiune încoace. Mii de oameni și‑au pierdut casele, iar milioane au rămas fără locurile de muncă. În mijlocul acestei crize a încrederii dintre oameni și instituții, singura soluție era intervenția guvernului. Odată ce guvernul a dat asigurări că va interveni pentru a împiedica alte falimente, băncile au început să acorde din nou împrumuturi, iar piețele au început să se stabilizeze. Această schimbare i-a determinat pe unii experți să se întrebe dacă totul ar fi putut să fie prevenit în condițiile în care guvernul ar fi acționat mai devreme.
Deși multe legături din rețelele financiare sunt formale (de exemplu, multe firme afectate aveau contracte legale cu alte firme care falimentaseră), nu ar trebui să subestimăm puterea legăturilor informale și personale. Wall Street a dezvoltat o cultură vastă, care susține relații sociale între bancheri și directori generali, agenți de vânzări și clienți, chiar și între competitori. Acești titani ai industriei și stăpâni ai universului iau legătura frecvent la telefon, la întâlniri de afaceri și la evenimente speciale desfășurate după încheierea programului de lucru. Iar atunci când demisionează și se mută la alte firme, ei devin conectori, făcând legătura între cei de la firma precedentă și cei de la firma actuală. Drept urmare, piețele care rulează sume mari de bani prin sistemul financiar internațional sunt conduse de rețele strâns legate de agenți de bursă, jucătorii principali cunoscându-se adesea atât de bine între ei încât pot spune cu cine negociază doar privind tiparele propunerilor și ofertelor care apar pe ecranele calculatoarelor. Agenții ar putea să ignore această informație, dar probabil că nu o vor face. Atunci când oamenii în care au încredere încep să vândă, s-ar putea să dorească și ei să facă același lucru. Deși falimentul unor companii este de așteptat în timpul crizelor economice, rețelele sociale pot accentua această problemă, răspândind teama tocmai în rândul oamenilor și instituțiilor care trebuie să-și asume riscuri pentru a schimba situația.
Ar putea părea că epoca tehnologiei moderne ne-a făcut mai interdependenți și, deci, mai sensibili la acest gen de panică. Cu toate acestea, rolul rețelelor sociale în contaminarea financiară nu reprezintă o noutate. Economiștii Morgan Kelly și Cormac O’Grada i‑au studiat pe deponenții irlandezi ai băncii Emigrant Industrial Savings Bank New York din perioada celor două panici din anii 1850. Ei aveau extraordinar de multe informații despre acești deponenți, inclusiv despre parohiile din Irlanda de unde proveneau aceștia. Susținând ideea plauzibilă că indivizii din aceeași parohie probabil se cunoșteau între ei în perioada respectivă, au folosit aceste informații pentru a construi rețele sociale și pentru a vedea dacă indivizii apropiați din punct de vedere social luau aceleași decizii referitoare la retragerea banilor în perioada de panică. Kelly și O’Grada au descoperit că rețelele sociale erau cel mai important factor care putea explica închiderea conturilor în ambele perioade de panică, mai important chiar decât dimensiunea conturilor sau perioada în care fuseseră deschise. Așadar, panica financiară poate fi rezultatul transmiterii emoțiilor sau informațiilor de la o persoană la alta.
Este interesant că astfel de fenomene economice sunt considerate, de obicei, drept niște anomalii. Economiștii conservatori ar spune că acest tip de comportament nu este rațional. La urma urmei, mulți dintre aceia care au așteptat la cozile de la Northern Rock pentru a-și retrage banii nu credeau cu adevărat că banca va da faliment. Unii dintre ei chiar au menționat clar acest lucru. Dar, incitați de mișcarea de turmă, au urmat-o orbește. Așadar, rețelele sociale au generat un comportament care nu se potrivea cu imaginea idealizată și simplificată a cumpărătorului și a vânzătorului rațional, care fixează pe baze raționale prețul pentru tranzacționarea bunurilor. Timp de mulți ani, economiștii au reacționat la această inconsecvență ignorând cu desăvârșire comportamentul.
Retragerile masive ale depunerilor bancare reprezintă un exemplu clasic al modului în care comportamentul individual rațional poate duce la un comportament de grup irațional. Suntem cu toții capabili să gândim cu propriile minți, dar inimile sunt acelea care țin legătura cu mulțimea și, uneori, acest lucru ne duce la dezastru. Rețelele sociale pot înrăutăți o problemă deoarece fac posibilă transmiterea panicii de la primul individ afectat la mulți alții (asemenea cuplului care a decis să-și retragă banii pentru că așa procedaseră prietenii lor). Înțelepciunea mulțimilor se poate transforma ușor în nebunie.