Indeobste, cand vine vorba de Al. Cistelecan*, gazetarii din lumea literara scot automat din recuzita formula, pe cat de adevarata, pe atata de limitativ-confortabila: “cel mai important critic de poezie al momentului”. Uneori, din politete sau din prudenta, ii este adaugat Gheorghe Grigurcu.
Cert e faptul ca, odata inghesuite sub respectiva eticheta, firea complicata, contradictiile omului si mecanismele ascunse ale literatului sensibil dar acid care este Al. Cistelecan, ca si ispravile istoricului pasionat de evolutia mentalitatilor religioase la romani, abia daca se mai intrevad. Sigur, formula cu pricina si locul lui Cistelecan in ierarhia generatiei ”80 sunt incontestabile. Cu amestecul sau unic de umor hatru si sarcasm, de ironie pufoasa ori, dupa caz, caustica, de scepticism coroziv, spontane elanuri didactice si empatie, vecin cu tipul de evaluare si limbaj practicat de C. Regman, Al. Cistelecan se branseaza perfect pe toate stilurile poetice, face dreptate si traditionalismului metaforizant, si avangardelor experimentaliste, respecta diferentele dintre canoane indiferent de varsta, sexul, convingerile estetice si apartenenta de grup socioliterar a poetului expus microscoparii.
Numai ca ar fi nedrept ca in abordarea personalitatii literare a lui Al. Cistelecan sa se treaca in plan secund deceniile petrecute in redactia revistei Vatra, cu forta iradianta, de directie, a dezbaterilor initiate acolo, faptul ca Al. Cistelecan lucreaza de ani buni la un eseu despre istoria spirituala a Transilvaniei, ori ca acelasi Cistelecan este profund angajat in tot ce tine de disponibilitatea ecumenica a ortodoxiei romanesti, ca si de revendicarile comunitatii greco-catolice.
Mai cu seama ca, acum, nu poezia, ci relatia traditie-(post)modernitate domina interviurile realizate cu Ion Negoitescu, Mircea Zaciu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Martin, Mircea Iorgulescu, Dan Culcer, Ion Pop, Adrian Marino, Lucian Raicu, Gh.Grigurcu, Pavel Chihaia, Virgil Nemoianu, H.-R. Patapievici, Gabriel Dimisianu.
Un Mircea Zaciu care a profetit exact in 1990 ca “ii vor trebui cativa ani buni miscarii noastre literare pentru a se purifica, a se exorciza, a scapa de presiunea unei memorii maculate si a unei mauvaise conscience ce nu poate fi tagaduita”. Un Mircea Martin pledand in 1991 ca in 2005 pentru “o minima solidaritate in morala politica” si pentru “scoaterea acestui popor din indiferentismul moral”. Un Mircea Iorgulescu sustinand oarecum paradoxal dar cu brio ideea unui anume coeficient pozitiv al imoralitatii. Coruptia, spune el, a fost in comunism un fenomen de masa, o forma de supravietuire si o forma de opozitie, uneori constienta, de cele mai multe ori inconstienta, fata de salbaticia sistemului. Chiulul, coruptia, sistemul de pile, mita si trafic de influenta, ca si alcoolismul, au fost tot atatea supape, fante pentru respiratia artificiala.
In 1994, postmodernismul reprezenta pentru Lucian Raicu “un cuvant prea elegant pentru a desemna o stare lamentabila”. Criticul – sustine cu dreptate Lucian Raicu – este o forta conservatoare. Nu se da in vant dupa ultimul racnet, asteapta sa devina penultimul racnet”. (Intre paranteze fie scris, cuvintele acestea ar fi fost un motto excelent la recenta ancheta din Cotidianul despre ce NU citesc criticii).
De altfel, structura conservatoare a omului de idei revine semnificativ in dialogurile realizate de Al. Cistelecan. “Acum vad ca multi oameni din mediul academic (mai ales tineri) se reped sa asimileze ultima moda critica de la Paris si de la New York, observa Virgil Nemoianu. O critica mai calma, mai senina ar avea sanse mai bune de a fi in rand cu valorile autentice ale Occidentului. Prin calm inteleg tocmai capacitatea de a selectiona treptat ce se intampla, de a intelege ca deconstructia sau feminismul sau post-colonialismul sunt manifestari critice aflate in dialectica tensiune cu forte critice adverse, ca traditia si inovatia nu se intemeiaza neaparat pe exmatriculari reciproce. Pe scurt, daca vorbim de retardare, apoi aceasta consta tocmai in goana mult prea disperata dupa avangarda”.
Acelasi Virgil Nemoianu vorbeste convingator, in 1999, despre filonul religios ca despre o structura de adancime a poeziei romane, de la Eminescu la Voiculescu, Blaga si Arghezi, inclusiv… I.L. Caragiale. Si tot el semnaleaza actuala orientare din lumea ideilor, catre intertextuarea criticii literare cu stiintificul si religiosul, coreland nume precum Michael Serres, Katherine Hayles, Frederik Turner, William Paulson cu ganditori iudeo-crestini precum Hans Urs von Balthazar, Henri de Lubac, Jean-Luc Marion ori Emanuel Levinas. “Ei bine, eu tocmai aici vad marea speranta a criticii si teoriei literare”. O perspectiva foarte generoasa ni se imbie.
De aici nu mai e de facut decat un pas catre lupta lui Horia-Roman Patapievici cu “omul recent”. Aducandu-l in dialog pe Novalis cu al sau Die Cristenheit oder Europa, el vede aparitia spiritului protestant (litera impotriva spiritului) ca un declansator al contestarii fara sfarsit. Subversiunea ca principiu. In plus, “modernitatea tinde sa transforme orice raport vertical intr-o combinatie de raporturi orizontale, consecinta imediata a principiului Gott ist tot.” ” Modernitatea este ca pisoarul lui Duchamp. Odata ce accepti pisoarul lui Duchamp in arta, frumosul este ireversibil inlocuit cu interesantul, cu socantul, cu amuzantul”.
“Noi continuam sa fim ”ultimii oameni” de care vorbea Nietzsche”, conchide H.-R.P. Dar adauga imediat – “un lucru e sigur. Eu adulmec. Sunt plin de intrebari si nelinisti si am foarte putine raspunsuri”. Reconfortant, binefacator conservatism.
*) Al. Cistelecan, 15 dialoguri critice, Editura Aula, 2005, 172 pag.