Aproape nimic din ce voiau să conserve conservatorii români nu mai există: nici marea proprietate, nici monarhia, nici influența marilor familii. S-a dus o lume, o lume întreagă, o lume frumoasă, elegantă, cultivată. Din această lume au supraviețuit câteva familii, unii au reușit să-și repună conacele pe picioare și doar câțiva au mai jucat un rol public după 1990.
Personal, nu dau doi bani pe orice manifest conservator care se situează în afara tutelei vechiului conservatorism românesc, a Vechiului Regat și a boierimii moldovalahe. Nu mă refer doar la grotesca uzurpare a lui Dan Voiculescu, ci și la tentative doctrinare merituoase, dar fără „pedigree“, adică fără legătură organică cu lumea veche și prin urmare pur abstracte. Conservatorismul fără aristocrație este ca foie gras-ul fără sauterne sau camembertul fără vin roșu. Vorba lui Dan Laurențiu:
Și atunci a zis Daniil Sihastru:
Numai sângele albastru
Ne va scoate din dezastru.
Desigur, e o hiperbolă nu lipsită de ironie, dar ea exprimă un adevăr. România fără conservatorism este un vas în derivă, pentru care nu poate exista căpitan iscusit, iar conservatorismul fără aristocrație e o pură abstracțiune. Mai mult, spiritul aristocratic este însăși esența conservatorismului.
Să ne înțelegem: spirit aristocratic nu înseamnă exclusivism nobiliar. Aristocrația acționează inteligent atunci când asimilează indivizii dotați din alte categorii sociale. Meritocrația este cea de-a doua componentă a spiritului aristocratic. Faimoasa frază je commence mon nom, vous finissez le vôtre, lansată de Voltaire Cavalerului de Rohan, n-are sens decât atunci când se produce un divorț între nobilime și meritocrație. S-a produs atunci, în secolul al XVIII-lea, în Franța, în contextul societății de curte, ca o reacție a nobilimii tradiționale față de politica regală. Dar în mod normal, aristocrația înglobează meritocrația. Exact ăsta a fost resortul marilor realizări din vremea lui Carol I.
Clasa politică actuală e contestată, criticată, disprețuită. Dar toate relele provin din faptul că este exclusiv compusă din oameni noi. Ei nu pot avea perspectivă istorică, nici sentimentul vreunei îndatoriri față de înaintași. Nu zic, se pot naște mari politicieni în absența unei tradiții familiale. E o chestiune de talent, de carismă, de înzestrare personală. Dar asemenea lideri au nevoie de un cadru pe care doar politicienii cu genealogie îl pot conferi. A se vedea, de pildă, Margaret Thatcher. Ea nu e de conceput în afara cadrelor aristocratice ale partidului conservator și ale societății britanice. Și a se compara cu Traian Băsescu: carismă, talent politic nativ, dar zero cadru de referință care să-i pună cu adevărat în valoare calitățile. Rezultatele se văd.
La fel, în prima democrație din istorie, Pericle e cel care a asumat rolul principal timp de trei decenii. Or, el provenea din marele neam al Alcmeonizilor, una dintre cele mai mari familii ateniene. După Pericle a început degringolada: Cleon, demagogia, domnia oamenilor de jos. Tucidide, Aristofan, Platon, Xenofon, toate marile spirite ale Atenei vorbesc despre același lucru: deriva democrației în absența leadership-ului aristocratic. Aceștia sunt marii maeștri ai gândirii conservatoare.
Aristofan este chiar mai actual decât Caragiale în România de azi. Trahanache, Farfuridi, chiar și Cațavencu și Dandanache, sunt personaje benigne și inofensive în comparație cu politicienii din zilele noastre. Asta pentru că îi țineau în frâu cadrele societății de atunci. Competiția electorală se rezuma la scrisorele de amor, nu la cumpărarea voturilor. Or, Aristofan despre asta vorbește în anul 424 î. Hr. Competiția din Cavalerii dintre Cleon și Cârnățar pentru favorurile lui Demos este fidela descriere a unei campanii electorale din România secolului XXI. Demos, personificarea electoratului, e un bătrânel puțin ramolit, care nu vede prea bine, nu aude prea bine, dar adoră cadourile și complimentele. Care mai de care, Cleon și Cârnățarul îi dau cadouri și se întrec în lingușeli nerușinate. Iar în Norii, chiar dacă este nedrept cu Socrate, Aristofan face praf ceea ce am putea numi, deja, „stânga intelectuală“. Umorul este, după mine, un ingredient esențial al spiritului conservator: la Aristofan, la Caragiale, umorul este țepușa cu care dezumflăm gogoșile umflate ale ideologiilor și demagogiei. Umorul ne trage înapoi la realitate. El este adjuvantul indispensabil al realismului conservator.
Spirit conservator este cel care se forțează să vadă lucrurile așa cum sunt, fără iluzii, fără utopii, fără narcotice ideologice. Tucidide este, din acest punct de vedere, marele profesor de realism. El nu are parti-pris-uri conservatoare. La el concluziile sunt conservatoare și doar decurg din descrierea exactă, precisă, a realității. Orice conservator care vrea să rămână cu picioarele pe pământ trebuie să-l citească și să-l recitească pe Tucidide, eventual să-l copieze de mai multe ori și să-l învețe pe dinafară, așa cum a făcut Demostene.
Cu Platon există, firește, riscul „levitației“. Nu este Republica o utopie? Zic unii chiar o utopie socialistă. Dar nu sunt de acord. Este o scoatere din context. La Platon e importantă critica demagogiei și a relativismului sofistic. La Platon e multă pasiune conservatoare. Revolta lui față de derivele „stângiste“ ale democrației ateniene este ca un vulcan activ, mobilizând o amplă panoplie stilistică: ironie, sarcasm, diatribă. Analiza relației dintre democrație și tiranie este magistrală și o completează, cu accente mai categorice, pe cea din Tucidide. În schimb, la Platon, ca și la Xenofon, apare mirajul spartan din gândirea conservatoare. Pentru ei victoria Spartei din 404 î. Hr. nu e deloc întâmplătoare. Ea este expresia superiorității spartane: nu doar militară, ci și morală. A existat mereu la unii conservatori o preferință pentru aristocrația austeră, militară, a Spartei.
Tot militară, tot austeră, este aristocrația romană, dar Roma, în interpretarea lui Polibiu, este realizarea perfectă și potentă politic a regimului mixt teoretizat de Aristotel. Sinteza teoretică aristotelico-polibiană grefată pe experiența istorică romană este, îndrăznesc să spun, mainstream-ul intelectual al conservatorismului occidental. De aici provin toți conservatorii moderni: Montesquieu, Burke, „federaliștii“ americani, Guizot, Kirk etc. La asta se adaugă, e drept, elementul creștin, pe plan etic sau teologic. Joseph de Maistre, de pildă, e foarte apropiat ca gândire politică de Burke. Opoziția pe care o stabilesc unii între ei este falacioasă. Dar la Maistre e foarte marcată optica teologică în interpretarea evenimentelor politice. Divinitatea este alfa și omega chiar și în chestiuni politice. Sau mai cu seamă în chestiuni politice.
Ca să rezum: Platon, Aristofan, Xenofon sunt vocile radicale, pasionate, ale conservatorismului antic. Tucidide, Aristotel, Polibiu sunt descriptivi, pe cât posibil „obiectivi“. Dar concluziile lor le completează pe ale celorlalți trei. Pentru ei moderația este traducerea politică a prudenței (phronesis, înțelepciune practică) din sfera morală. Poate că la putere conservatorii tind să adopte linia Tucidide-Aristotel-Polibiu. În opoziție e nevoie de virulența lui Platon, a lui Aristofan și, în mai mică măsură, a lui Xenofon. E nevoie de radicalitatea lor: a nu se confunda însă cu radicalismul. Or, worldwide conservatorismul este, fără îndoială, „în opoziție“. Lucrările lui Leo Strauss despre Platon, Xenofon și Aristofan sunt mai importante decât orice militantism ideologic.
Se vorbește adesea despre Strauss ca despre părintele spiritual al neoconservatorismului, în timp ce Russell Kirk ar fi un paleoconservator. Firește, mie-mi place tot ce are „paleo“ în față. Dar cât de „neo“ poate fi Strauss care vorbește mereu de autori antici? Iar neo-conservatorismul nici nu este o doctrină nouă, ci doar o strategie politică: o strategie eficientă, adaptată contextului contemporan, dar care nu adaugă substanță nouă.
La Russell Kirk găsim o recapitulare magistrală a conservatorismului modern, în special anglo-american. Este, majoritar, un conservatorism de guvernământ, pentru că Marea Britanie și Statele Unite sunt țările fericite în care conservatorii au participat îndelung la guvernare. E drept, în contextul evoluțiilor societale din America din anii șaizeci încoace, Kirk se află „în opoziție“. Dar bagajul lui teoretic este cel al conservatorismului de guvernământ.
În România a existat un conservatorism de guvernământ până după Primul Război Mondial. Eficiența lui se datora aristocrației moldovalahe. În sprijinul lui s-au manifestat un Eminescu, un Caragiale, care sunt, mutatis mutandis, echivalenții lui Platon și Aristofan: pasiune și idealism la unul, umor absolut și realism la celălalt.
Dacă cititorul acestui volum nu vrea să-l fi citit degeaba pe Russell Kirk, el trebuie să se gândească la ce a reprezentat conservatorismul de guvernământ în țara noastră și cum a putut fi el trainic, viguros și eficient. Și să mediteze, cu umor, firește, și cu detașare la versurile șugubețe ale lui Dan Laurențiu:
Numai sângele albastru
Ne va scoate din dezastru.
Am rămas fără „sânge albastru“? Asta este: ne înfundăm în dezastru.
Dar conservatorii adevărați sunt precum Leonida la Termopile…
Cuvântul de încheiere al volumului „Imaginatia morală” de Russell Kirk, apărut în această săptămână la Editura Boutique Books & Arts, colecția zoon politikon (selecția eseurilor de Sever Voinescu). Texte introductive: Sever Voinescu. Cuvânt de încheiere: Theodor Paleologu. Traducere: Ioana Ieronim, Adriana Bădescu, Loredana Bucuroaia, Bogdan-Alexandru Stănescu, Mihai Moroiu.
Russell Kirk (19 octombrie 1918–29 aprilie 1994) a fost cel mai important reprezentant al conservatorismului american clasic și a desfășurat o activitate vastă ca teoretician al politicii, moralist, istoric, critic social, critic literar și autor de beletristică.