Daca ne-am fi gasit acum suspendati inca o data deasupra aceluiasi gol spiritual ca la inceputul anilor ”90, cand s-a ivit, salvatoare, sansa pe nume H.-R. Patapievici, rolul acestuia cred ca ar fi fost luat de Mircea Platon*.
Mai putin atras de enciclopedism “rinascimental”, mai putin ispitit de frenezia liric-exploziva a ideilor si autoexpunerii pilduitoare, mai putin flexibil (si deci mai vulnerabil, caci casant) decat autorul Omului recent, Mircea Platon are totusi multe puncte comune cu acesta: bunul conservatism, stapanirea mantuitoare a ancorei religioase, logica inimii si rigoarea demonstratiei, curajul de a construi impotriva curentului, taisul necrutator al convingerilor, alergia la tranzactional, la jumatatea de masura si adevar, pianotarea egal pasionata pe clapele albe si pe cele negre, adica pe literatura si arte, dar si pe filosofie, istorie sau (“incorectitudine”) politica.
Mircea Platon are 32 de ani, a absolvit Dreptul la Iasi, are masteratul in literatura la McMaster University din Hamilton-Canada, fiind in prezent doctorand in istorie in SUA, la Ohio State University din Columbus. Are volume de versuri (1997, 1999) si eseuri (Paseism polemic sau incercare de nationalism critic, 1996, Literatura cu blazon, 2000), a tradus din T.S. Eliot, Peter Viereck, Willi Schlamm, Irving Kristol si alti doctrinari conservatori anglo-saxoni.
De aici, din exploatarea filonului britanic, vine si cel dintai soc al pledoariilor sale: o provocare teribila pe solul francofil (cu intarsii germane) al intelighentiei valahe. “Mi se pare ca a sosit timpul ca Romania sa-si lichideze legaturile cu Franta”, suna (paradoxal dar) cioranian unul dintre verdictele sale. “O mare vina pentru proliferarea panglicariei si neseriozitatii din istoria moderna a Romaniei o poarta poleirea bonjurista a fondului neaos de istetime vicleana si nastratinism malign, siluirea citadina a virtutilor rurale si megafonizarea marlaniei prin intermediul aparatului de stat (…) Spre deosebire de solidul organicism al Angliei, in Franta viata provinciala, ca si nobilimea provinciala, erau sub presiuni politice, nu sub legea firii. Clientelismul, carierismul, fuga de la tara in marele oras, politicianismul si retorica revolutionara, toate ne-au fost agravate de modelul francez al unei societati deductive (…) Literatura engleza isi datoreaza soliditatea si supletea si faptului ca e produsul unei societati in care clasele sociale sunt inca distincte (…) Societatea romaneasca de astazi e bantuita de spirit topesc, de parvenire si egalitarism vindicativ. Nimeni nu-si stie sau nu-si accepta locul. Romanul si dramaturgia sunt in criza pentru ca societatea e otova, fara clase sociale bine constituite…”
Am citat in extenso dintr-o demonstratie de trei pagini ca sa aveti din capul locului imaginea arcului tematic si polemic din care sageteaza fara ezitare inzauatul nostru cavaler. Conservator, crescut in cultul traditiei, al ierarhiei cutumiare, al organicismului si – cum ar zice Ovidiu Hurduzeu – al “radicalismului aristocratic”, Mircea Platon are o natura duala, productiva cat incape: e deopotriva reflexiv si agresiv, om de idei si biblioteca, dar si “hoplit” al credintei, ca sa reiau un termen bine folosit de Teodor Baconsky referitor la Mihail Neamtu, alt spirit confin cu subiectul nostru.
Daca reflexivul e de intalnit la tot pasul in textele despre C. Radulescu Motru, Ion Petrovici (Nae Ionescu este “un tenebros cinic, Ion Petrovici e un galant, un solar, un Nae cu surdina, mai putin aventuros, mai pasnic”), Grigore Popa, Gabriel Liiceanu (“In literatura Liiceanu vrea sa se regaseasca, nu sa se piarda”, el “refuza sa estimeze corect adevarata natura a crizei sale. Dezabuzarea sa de filosofie nu e decat o noche oscura. Pe golul dureros care a provocat aceasta carte urma sa se altoiasca altceva, daca Gabriel Liiceanu ar fi avut curajul sa calatoreasca intins pana la capatul noptii”), N. Stroescu-Stanisoara, Al. Paleologu, Neagu Djuvara, Sorin Dumitrescu, Dan Ciachir s.a.,- iesirile in arena ale luptatorului dau stralucire paginilor si fiori publicului toropit de prudenta, apatie si resemnare.
Un capitol, “Arendasii adevarului” (contrapusi in subtext “boierilor mintii”) etaleaza o realitate primejdioasa: “Strivitoarea majoritate a bursierilor nostri externi vorbesc si scriu, la reintoarcerea in tara, de parca in Occident nu ar exista deloc traditionalism sau conservatorism, Dreapta, normalitate, de parca e obligatoriu ca literatura sa fie absurda, arta – dementa, divertismentul – obscen, presa si politica – impotriva firii (…) Daca ii citeaza elogios numai pe Tony Judt, Léon Wiseltier sau Eric Hobsbawm, inseamna ca astia sunt cei mai mari. Nici prin cap nu-i trece bietului intelectual bastinas ca e sistematic mintit. Indoctrinat (…) Monopolul informational e o modalitate de cristalizare a dogmatismului. Cat timp intelectualilor in formare ai Romaniei li se va da de inteles ca nu au de ales decat intre ”gasca unsuros comunista si epilatii efebi cosmopoliti”, nu poate fi vorba de adevarata libertate intelectuala, de polemici, de avanturi, de solutii”.
“Europa e, cronologic si axiologic, o Europa a dreptei mai intai, a personalismului ascetic-nobiliar. Stanga e prea tanara pentru a putea pretinde mare lucru. Inca nu a cladit nimic durabil, opune catedralelor doar gulagul, iar regilor – niste secretari de partid” – lasa Mircea Platon sa cada, fara sa clipeasca, lama ghilotinei. De aici pretuirea unor demersuri precum cioraniana Schimbare la fata a Romaniei, Manifestul Revolutiei Nationale (Sorin Pavel, Petre Tutea, Nicolae Tatu s.a.) ori Nationalismul constructiv, de Pompiliu Nicolau, “cele mai bune incercari pe tema destinului romanesc”. Si tot de aici resuscitarea lui Basil Munteanu (“facea parte dintr-o aristocratie intelectuala intemeiata pe cultul valorilor, contrar relativismului de astazi, pe rigoare de tip ogival, contrara hedonismului contemporan noua”), asociat cu Chesterton, Maritain, Wyndham Lewis, Jünger, T.S. Eliot, L. Daudet, G. Gentile.
*) Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Indreptar de fundamentalism literar, Editura Christiana, 2006, 344 pag.