O propunere incitanta, care vine in siajul cartii sale din 1996 Paseism polemic sau incercare de nationalism critic, face Mircea Platon in eseul dedicat “eticii eroice” a lui Gabriel Liiceanu*.
Ea vizeaza “secventa de organicitate” a istoriei noastre culturale, ingropata nedrept, viclean si pripit sub etichete gen pasunism, reactionarism, localism, izolationism etc. “Nu cred ca e un semn de modernitate sa impartasim prejudecatile si prioritatile tactice ale generatiei interbelice – ma refer atat la A?huliganiiA? trairisti, cat si la cei avangardisti. Literatura samanatorista – laolalta cu Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu – se cere pusa in drepturile ei de expresie literara a unei epoci de bunastare romaneasca (…) Asa cum francezii nu au trecut de la salonardul Musset la snobul Proust fara sa treaca prin socialismul campenesc al lui Georges Sand, asa cum englezii nu s-au catapultat din manfredismul lui Byron in cinismul lui Waugh fara un popas in Galsworthy, nici noi nu putem sari din Eminescu in Eliade fara un picnic in faneata lui Vlahuta”. Trebuie, cum spune jovial autorul nostru, “sa ne recastigam firescul drumetiei istorice”.
Ideea revine in eseul despre T.E. Hulme: “modernismul romanesc e in realitate cel al reactionarilor (Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, o mare parte din grupul Gandirii si pictorul Demian etc.). Dihotomia stanga-dreapta, abuzata de istorici literari romani precum Zigu Ornea sau Adrian Marino, e irelevanta pentru intelegerea literaturii romane interbelice sau din orice epoca. Stanga poate fi retardatara estetic (si de cele mai multe ori si este – prin realism-socialismul ei), dupa cum dreapta poate fi modernista prin stilizarea ascetica si intuitionismul pe care le propune artei. A grupa dreapta sub eticheta ruralitatii si stanga sub cea a progresismului cosmopolit e o eroare. Poti fi modernist in egloga (precum Robert Frost sau Francis Jammes) si reactionar in modernism (precum Leonid Dimov sau Mihai Ursachi) (…) A fi complet nou in arta nu are a face cu esteticul, nu e un semn de rafinament, ci de regres, coborand arta la nivelul biologic al amprentelor. Extraordinarul avangardei e absolutul gol – al socialistilor. Banalul modernist e insignifiantul plin – al reactionarilor. Intre avangarda si reactiune, adica intre banalitatea extraordinarului si excelenta locului comun interpretat ca plenitudine, arta nu poate fi decat in a doua tabara”.
O teorie cu profit si deplin temei, expusa cu invidiabila siguranta. Ea se cuvine pusa alaturi de pledoariile lui Alexandru George pentru constanta reformismului boieresc din istoria romaneasca: propaganda comunista a stiut foarte bine, din pacate, sa inmormanteze in cavoul “tombaterelor” exact fortele aristocrate care au facut intotdeauna Schimbarea.
In tot cazul, e reconfortant sa citesti astfel de concluzii prin care ti se arata ca inca se mai poate pune, fie si foarte rar, semnul echivalentei intre tinerete si intelepciune, intre chibzuinta si febrele radicalismului.
De altminteri, apropo de absolutizarea relativismului la postmodernii corectitudinii politice, Mircea Platon observa just realitatea si-i pune punct cu exemplara fermitate: “Astazi raul nu mai e de coloratura politica, ci metafizica (…) Lumea s-a schimbat. S-au schimbat si bolile care o rod: inainte faceai oamenii fericiti dandu-le impresia ca se opun sistemului, azi ii faci radiosi convingandu-i ca sunt in sistem, ca participa si ei la joc si la beneficii (…) Nu putem deconstrui la infinit. Sovieticii ne-au exterminat elitele, Ceausescu ne-a demolat orasele si eurosocialistii ne deconstruiesc sufletul. Chiar si cu riscul de a sarja, am simtit nevoia sa indemn la o miscare de sens conservator. Daca as fi practicat teosofia sau arta pe baza de urina si alte secretii, poate m-as fi bucurat, precum guru Bivolaru, de simpatia lui Gabriel Andreescu. Daca blasfemiam sau ultragiam moravurile, atunci eram in regula. Daca ultragiez pietatile corectitudinii politice, atunci sunt un criminal. Provocarea avangardista e buna. Sarjarea in apararea randuielii si rosturilor traditionale romanesti e criminala”.
Concluzie la fel de amara cu cea a lui H.-R. Patapievici de acum cativa ani, cum ca dreapta comite invariabil crime impotriva umanitatii, in vreme ce stanga face numai crime… pentru umanitate.
Randuri de manifest? Fie si-asa! Mai bine zis: macar de-ar fi asa pentru multi alti tineri eseisti, cu sau fara inzestrarea lui Mircea Platon!
In fine, mai este de semnalat un text (Critica criticii si alte critici), publicat initial in suplimentul LAI al Cotidianului din martie 2004, in urma polemicii dintre Cristian Badilita si Gheorghe Grigurcu pe tema mostenirii spirituale a lui Noica. “A-l judeca pe Noica de la nivelul criticii literare e semnul unei usoare maladii spirituale”, sustinea tanarul erudit captivat de istoria religiilor. “Oare intre critica literara, eseu, filosofie exista delimitari nete, o etanseizare? Nu cumva raportul dintre ele implica o anume interactivitate?” intreba cu dreptate criticul literar, dupa ce amintea ca, in comunism, “bietii critici” s-au vazut nevoiti a prelua din sarcinile sociologiei, politologiei s.a.m.d. Mircea Platon arbitreaza corect, cred eu: “E indreptatita critica literara sa se ocupe de filosofie? Da. Lucrarea lui Berdiaev despre Dostoievski e una de critica sau de filosofie? Prerogativa unui critic, ca si aceea a unui filosof, e de a distinge, de a discerne (…) Daca in Romania literatii se intereseaza inca de filosofie e pentru ca, tot aici, filosofii se mai intereseaza inca de literatura. Altminteri am face cu totii – critici si filosofi – deconstructivism. Si-abia atunci ar fi fiecare cu golul lui. Deocamdata impartasim aceleasi valori”.
Daca asa arata “fundamentalismul literar” (ce-i drept, sinucigas titlu!) apoi e bine. Chiar foarte bine.
*) Mircea Platon, Ortodoxia pe litere. Indreptar de fundamentalism literar, Editura Christiana, 2006, 344 pag.