În august 1456, apărea la Mainz Biblia tipărită în două volume, cu un total de 741 de pagini și aproximativ 2.500.000 de semne. Multiplicarea nu se depărta prea mult, nu decisiv, în orice caz, de cele mai prețioase manuscrise ale vremii, iar istoria reține numele lui Gutenberg ca făuritor a ceea ce avea să fie considerată o revoluție, deși, în realitate, lucrarea fusese tipărită de Johannes Fust, fratele primarului orașului Mainz.
Revoluționând tehnica imprimării – care făcea posibilă corectarea textului și multiplicarea lui pe aceeași matriță într-un număr mare de exemplare -, Gutenberg revoluționează întreaga lume nu numai prin răspândirea de texte, ci și prin producerea lor. In nuce, chiar demersul său prim – tipărirea Bibliei – conține elementele noii filosofii, a unei noi gândiri, a unor noi mentalități care vor guverna lumea în ceea ce Marshall McLuhan avea să numească “Galaxia Gutenberg”: textul/opera devine o marfă, un produs inseriabil la care să aibă acces un public cât mai numeros.
Nu vom insista acum asupra conjuncturii, mobilurilor și efectelor tipăririi Bibliei, mărginându-ne la a menționa că multiplicarea unei opere se produce având în vedere un public potențial și o intenționalitate precisă. Să menționăm că tirajele nu depășeau 200-300 de exemplare. Ceea ce ne dă dreptul să gândim tiparul ca având mai degrabă menirea răspândirii de idei, de creare a unui orizont de așteptare, de influențare, decât de “afacere”.
În triada pe care se bazează orice sistem economic (producător – vânzător – cumpărător) se înscrie, odată cu posibilitatea multiplicării ei în cât mai multe exemplare – rapid și cu costuri relativ suportabile la început și apoi din ce în ce mai mici, ceea ce înseamnă un număr de exemplare cât mai mare – și cartea, dar cu nuanțările impuse de specificitatea produsului, adică așezând opera în centrul preocupărilor.
Sistemele economice pot fi definite și înțelese în funcție de accentul pus, de-a lungul vremii, pe unul dintre cei trei termeni; producătorul a fost centrul lumii economice până în perioadele premoderne, vânzătorul este pionul principal în sistemul economic clasic, capitalist să-i zicem, al pieței, cumpărătorul este factorul determinant, “regele” timpurilor moderne, al societății de consum. Dacă în cercetarea științifică, producătorul (adică autorul) nu a fost preponderent în atenția studiilor (preferându-se analiza produsului, a vânzătorului și a cumpărătorului), observăm azi că, racordată sistemului de gândire economic, cercetarea literară are în centrul atenției cumpărătorul. Este o încununare a șase secole de tipar, de transformare a “inefabilului” în marfă. În epoca zisă a consumerismului, literatura de consum nu este numai o etichetă, împrumutată prin similitudine, ci o realitate de care trebuie să ținem seama, pe care trebuie să o cercetăm, stabilindu-i elementele de identificare, deconspirându-i mecanismele de producere, vânzare și valorizare socială, analizând efectele sale asupra publicului, autorului, operei artistice în sine.
Din literatura de consum noi vom decupa doar producția de texte aparținând vedetelor, adică acelora care și-au căpătat o notorietate într-un alt domeniu decât cel al literaturii. În acest moment al demonstrației noastre nu este relevant dacă notorietatea e rod al performanței sau al unor pre-fabricate, conjuncturi sau mode ale vremii. Pentru a simplifica demersul, vom considera vedeta drept acea persoană care polarizează atenția unui public foarte larg într-un anume moment. Vom reține, așadar, cărțile Mihaelei Rădulescu sau Andreei Marin, dar nu și “Jurnalul” Oanei Pelea, ale lui Mihai Găinușă, dar nu și pe cele ale lui Dan Puric.
Mecanismul multiplicării unui original este o condiție esențială a economiei de piață și are ca motor consumul. Desigur, în producția bunurilor materiale multiplicarea este o necesitate aproape obiectivă – creșterea populației, corelate cu creșterea nevoilor dar și cu împuținarea materiilor prime de calitate ce asigurau valoarea produsului original și-i confereau unicitate. Această necesitate obiectivă este întreținută, cultivată și mărită, uneori exponențial, prin apariția “satului global”, apariție la care a contribuit și tiparul. Multiplicarea bunurilor spirituale – copii realizate pe diverse suporturi – nu se mai înscrie într-o cerință chiar atât de obiectivă a publicului ca în consumul de bunuri materiale, ci este rodul unei gândiri de tip pragmatic: arta poate fi o marfă, ca oricare alta; are un producător, trece prin mâinile unui vânzător spre a ajunge să fie achiziționată/cumpărată.
Pe parcursul cercetării noastre, vom încerca să delimităm lectorul de cumpărător, pornind de la ipoteza/observația deocamdată nesistematizată că zecile de milioane de cumpărători ai unei cărți nu înseamnă zeci de milioane de cititori, că nu neapărat o nevoie spirituală conduce la achiziționarea unei opere (după cum numărul de vizitatori al unui muzeu de artă nu înseamnă automat un număr egal de consumatori, cunoscători, degustători ai operelor de artă). Vom încerca, de asemenea, să aflăm în ce măsură literatura de consum încurajează lectura – se bazează în promovare, în marketing și publicitate pe lectură sau numai pe achiziția/cumpărarea de produsul numit carte, poate fi un pas în calea stârnirii gustului pentru lectură, sau, dimpotrivă, sunt potențate elementele de extraliteraritate care, până la urmă, transformă produsul în altceva decât este perceput în mod obișnuit. Vom introduce aici o realitate pe cale de a se conceptualiza, de a deveni o filosofie a lumii în care trăim: înlocuitorul.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.