Saptamanalul britanic Mail on Sunday a dat publicitatii zilele trecute clasamentul pe anul in curs al celor mai bogati oameni care traiesc in Marea Britanie. Ca si anul trecut, pe primul loc se afla un suedez pe nume Hans Rausing, cu o avere estimata la 6,3 miliarde lire sterline (aproape 9,9 miliarde de dolari). Acelasi Hans Rausing figureaza si In topul miliardarilor lumii intocmit de revista americana Forbes si publicat acum doua saptamani, numai ca aici averea lui e estimata la 7,7 miliarde de dolari. Nu e singura diferenta fata de clasamentul englezesc: topul Forbes include si alti membri ai familiei Rausing, in speta pe cumnata lui Hans, Birgit, si pe copiii acesteia, cu 12,9 miliarde de dolari. Ei nu domiciliaza in Marea Britanie, dar nici in Suedia natala, ci tot in strainatate, mai precis in Elvetia. De altfel, nici Hans Rausing si copiii lui nu domiciliaza in Anglia, ci doar stau acolo. Pare absurd, dar cuvintele trebuie folosite cu mare grija la nuante cand e vorba de  familia Rausing: in acte si in fata autoritatii fiscale, Hans Rausing nu are domiciliul in Anglia, ci doar resedinta. E drept ca resedinta lui din Sussex arata minunat, iar suedezul are toate motivele sa se simta acolo ca acasa.
Familia suedezilor si-a acumulat bogatia intr-o jumatate de secol de cumparari si vanzari succesive de companii, toate insa in limitele unui singur sector de activitate: ambalajele alimentare. In speta, Rausingii au facut bani din ambalajele aseptice pe baza de carton in care azi se vand lactate si sucuri de fructe in toate supermarketurile lumii. La originea lor se afla patentul industrial al bunicului Ruben Rausing, ambalajul tetraedric de carton pentru lapte si lactate care a dat si numele firmei – Tetra Pak. Si e mandria dinastiei Rausing, ajunsa acum la a treia generatie care conduce afacerea, ca sistemul de ambalare patentat de bunic figureaza pe lista inventiilor pe care Suedia le-a dat lumii. Exista insa destui care contesta rolul lui Ruben Rausing, afirmand ca acesta n-a facut decat sa se fale in preajma unor oameni cu bani, pe de o parte, si a unor oameni cu idei, pe de alta parte, ale caror merite si le-a arogat mai apoi.
Fapt e ca Ruben Rausing s-a aflat la locul potrivit, la momentul potrivit, iar sansa i-a suras mai mult decat partenerilor sai. Provenind dintr-o familie destul de instarita dintr-o localitate de langa Helsingborg, Ruben a absolvit Scoala de Economie din Stockholm si si-a continuat studiile economice in SUA, la Universitatea Columbia din New York. Intors in Suedia in 1920, Ruben a cautat sa-si aplice aici ideile despre dezvoltarea economiei moderne pe care le capatase in America. A inteles ca viitorul comertului in mediul urban, pe baza de autoservire, depinde de existenta unui sistem de ambalare a alimentelor care sa asigure o durata mai mare de conservare a acestora si care sa-i permita consumatorului sa-si poata alege singur cantitatea de produse dorita. Impreuna cu un cunoscut pe nume Erik Akerlund (care a asigurat capitalul necesar) a deschis o firma de ambalaje, Akerlund&Rausing, al carei unic actionar a devenit in 1933, dupa iesirea din afacere a partenerului sau.
Scopul lui Rausing era sa lanseze pe piata ambalaje suficient de bune incat sa-i dezobisnuiasca pe suedezi de comertul primitiv, de tip rural, cu pravalii unde faina, zaharul, laptele se vindeau vrac. Ani de zile, impreuna cu cativa angajati, a incercat sa-si dea seama in special cum ar putea fi ambalat laptele. In 1944, unul din angajati, Erik Wallenberg, a venit cu ideea unui ambalaj de carton presat, mai intai de forma cilindrica, apoi de forma unui tetraedru. Cea care a avut apoi ideea ambalarii laptelui in flux continuu, prin sigilarea automata din loc in loc a fasiei de carton, a fost nevasta lui Ruben Rausing, inspirandu-se pur si simplu din procesul de umplere a carnatilor de casa. Alt angajat inventiv, Harry Jarund, a conceput masina de ambalare, iar sistemul complet de ambalare industriala a laptelui a fost lansat oficial in mai 1952, cand a luat fiinta si firma Tetra Pak. In septembrie acelasi an, prima masina de ambalare Tetra Pak a fost livrata primului beneficiar – Lundaortens Mejeriforening (Asociatia Producatorilor de Lactate din orasul Lund).
Doi ani mai tarziu, Ruben Rausing i-a cooptat in conducerea firmei pe fiii sai Hans si Gad. Primul a fost numit director executiv, in timp ce Gad a ramas sa se ocupe de dezvoltarea tehnologica, in special de utilajele pentru laminarea cartonului; la inceput, ambalajele nu contineau alte materiale in afara de carton si un strat de polietilena, dar treptat structura a fost imbunatatita, pentru ca astazi ambalajul Tetra Pak sa contina sase straturi de carton, plastic si aluminiu. In paralel au fost lansate ambalaje de mai multe capacitati, de la 200 ml la un litru, pentru lapte, frisca si smantana, iar in 1963 a fost patentat primul ambalaj Tetra Pak de forma unei caramizi, de unde si numele – Tetra Brik.

Fratii fata cu Comisia Europeana
Piata a primit atat de bine produsele Tetra Pak, incat pana in anii ’60 firma ajunsese aproape un mic conglomerat, extinzandu-se si in alte domenii decat ambalajele – filtre de apa, numaratoare de bancnote, fabrici de hartie. Prin 1965 insa, firma a intrat in dificultati financiare, iar cel ce i-a ajutat pe Rausingi sa le depaseasca, vanzand totul cu exceptia capacitatilor de ambalare, a fost Marcus Wallenberg, membru al celebrei dinastii industriale si bancare suedeze. In 1991, dupa moartea tatalui lor, fratii Gad si Hans Rausing aveau sa se revanseze fata de familia Wallenberg, de la care au cumparat grupul Alfa Laval, producator de utilaje pentru industria alimentara, pentru 16 miliarde de coroane suedeze (circa 2,4 miliarde de dolari).
Daca pentru afacerea fratilor Rausing tranzactia a fost extrem de buna, pentru ca Alfa Laval le oferea exact baza tehnologica de care aveau nevoie ca sa-si consolideze pozitia pe piata mondiala a ambalajelor, nu la fel de incantata a fost Comisia Europeana, care a considerat ca preluarea duce la un monopol pe piata al noului grup Tetra Laval si, in consecinta, a amendat grupul cu o suma impresionanta pentru acea vreme, echivalentul a 75 milioane de euro. Ironia e ca in 2000, Alfa Laval nu mai insemna decat o sursa de bani in plus pentru familia Rausing, care a vandut 51% din capitalul firmei unui fond de investitii european, Industri Kapital.
N-a fost ultima oara cand fratii Rausing s-au confruntat cu birocratia comunitara. Doi ani a durat procesul de evaluare de catre autoritatile europene antitrust a tranzactiei prin care Tetra Laval a cumparat, in 2001, pachetul majoritar de actiuni al companiei franceze Sidel, pentru 1,5 milioane dolari. Achizitia Sidel, producator de utilaje pentru sistemele de ambalaje PET, cu o cifra de afaceri de peste 800 milioane de dolari anual, ar fi servit perfect scopului Tetra Laval de a se extinde in sectorul ambalajelor PET, unde intrase inca de la jumatatea anilor ’90. Forurile europene au pus o multime de conditii, printre care vanzarea de catre Tetra Laval a tuturor capacitatilor de productie a ambalajelor PET, detinute inaintea fuziunii, sau separarea structurilor de productie ale Sidel si Tetra Laval timp de zece ani incepand din momentul fuziunii. Dosarul tranzactiei a fost plimbat, cu argumente pro si contra, de la Comisie la Curtea de Prima Instanta si Curtea de Justitie, pentru a fi retrimis Comisiei. si In cele din urma insa, Comisia Europeana a aprobat tranzactia, comunicatul oficial fiind dat publicitatii la 14 ianuarie 2003.

Cum sa-i impachetezi pe englezi
In mod previzibil, fratii Rausing au incercat sa-si protejeze cat mai mult averea de bratul fiscului suedez, unul din cele mai neiertatoare din lume. La nivelul anului 1998, de pilda, veniturile din taxe si impozite colectate de statul suedez se apropiau de 65% din PIB, cetatenii cu veniturile cele mai mari fiind cei mai taxati, prin intermediul unui impozit de 1,5% pe orice avere care depasea 900.000 de coroane (110.000 dolari), pe langa o cota de 56% impozit pentru salariile de peste 213.000 de coroane. Proprietarii multor companii suedeze, de la Ikea sau Astra si pana la Stora sau Hennes&Mauritz, au cautat sa se sustraga impozitarii fie prin fuziunea cu alte companii din strainatate, fie prin vanzarea formala a companiilor lor catre firme paravan din alte tari cu regimuri fiscale mai permisive. La fel au procedat si fratii Rausing: compania Tetra Pak (ulterior grupul Tetra Laval) figureaza ca fiind controlate de o fundatie din Liechtenstein, Adamra, respectiv de un holding cu sediul in Olanda. Sediul grupului este in Elvetia, unde s-a stabilit si familia lui Gad Rausing.
In 1993, dupa ce familia lui Hans Rausing s-a mutat in Marea Britanie, suedezul a devenit primul rezident in aceasta tara mai bogat decat regina Elisabeta. Momentul cand caile celor doi frati s-au despartit, in 1995, n-a avut insa nici o legatura cu faptul ca locuiau in tari diferite: Hans pur si simplu n-a mai avut chef de afacerea familiei si si-a vandut partea de actiuni (50%) fratelui sau Gad – care, de altfel, nu mai avea nici el pe atunci vreo functie executiva in grup, preferand sa se dedice pasiunii lui de-o viata, arheologia. Tranzactia, estimata de unele surse la 4,5 miliarde de dolari, de alte surse la 7 miliarde, a facut valva in presa vremii, nu atat prin semnificatia ei – in fond, afacerea Tetra Laval ramanea in continuare in familie – cat prin faptul ca a atras atentia asupra unei averi uriase din care doar o mica parte intra sub incidenta fiscului britanic. A fost nevoie sa treaca insa ani de zile de investigatii jurnalistice pana la seria de articole publicate de The Guardian in primavara lui 2002, care demonstra punct cu punct ce metode a folosit Hans Rausing ca sa-si apere de fisc proprietatile.
Dincolo de portretul unui suedez zgarcit, care poarta ceasuri ieftine, se tocmeste in piata cu vanzatorii de legume si se foloseste de reducerile de tarife pentru pensionari la biletele de spectacol sau la frizerie, articolele compun imaginea unui om care a valorificat la maxim lacunele legii britanice. Armatori greci, printi sauditi, oameni de afaceri ca Mohamed Al Fayed sau Lakshmi Mittal au beneficiat de permisivitatea fiscului englezesc, al carui principiu e sa taxeze doar bogatia “adusa in tara” (la origine, acest principiu urmarea sa-i stimuleze pe britanicii care faceau avere in colonii), ceea ce a dus la instituirea diferentei dintre rezidentii cu domiciliu in tara, supusi impozitarii, si rezidentii cu domiciliul in colonii, exceptati de la impozitare. Principiul a fost perpetuat, in speranta de a-i incuraja pe strainii bogati sa investeasca in Marea Britanie, ceea ce insa nu s-a intamplat: bogatasii straini care si-au construit locuinte luxoase, au cumparat proprietati si au inceput afaceri in Albion s-au declarat cu totii “rezidenti fara domiciliu in Marea Britanie”, invocand faptul ca aveau in tarile lor de origine sau in terta tari alte proprietati, locuinte si afaceri la care se puteau intoarce oricand, din cand in cand sau niciodata.
A fost si cazul lui Hans Rausing, care a declarat ca domiciliul lui e in Suedia; in plus, a declarat ca nu aduce pe teritoriul britanic – nici din Suedia, nici de la afacerile sale din alte tari – bani care sa poata fi considerati castiguri de capital si sa intre sub incidenta impozitarii. Ferma de caprioare din Sussex, vilele sale din Sussex, Kent sau Londra figureaza, astfel, ca apartinand unor firme inregistrate in paradisuri fiscale (Insulele Cayman, Jersey), iar investitiile de zeci de mii de lire sterline facute acolo pentru amenajari figureaza ca imprumuturi cu dobanda zero acordate de firmele respective; situatia se repeta si in cazul proprietatilor folosite de fiicele lui Hans, dar detinute in scripte de firme similare.
In ceea ce priveste companiile din Marea Britanie ale lui Rausing, cu acestea a folosit alte tactici: fie a donat integral profiturile unor fundatii caritabile aflate tot in proprietatea familiei, fie a declarat pierderi, ca sa poata beneficia de sistemul complicat de facilitati fiscale acordate de legea englezeasca pentru anumite categorii de afaceri deschise de catre straini in anumite domenii. In unele cazuri, consecinta, contabilizata de The Guardian, ar fi ca Rausing a primit de la statul britanic chiar mai mult decat i-a dat sub forma de impozite si taxe.
Povestea lui Hans Rausing nu se sfarseste insa prin meandrele fiscului. Plictisit de inactivitate, batranul suedez s-a decis sa reintre pe piata ambalajelor, dar intr-un mod care l-ar putea duce in situatia de a face concurenta Tetra Laval: in 2001 a investit intr-o firma mica de cercetare si dezvoltare in domeniul ambalajelor, Ecolean (cu sediul la Helsingborg, asadar in aria de acoperire a fiscului suedez). Desi cifra de afaceri a acesteia n-a trecut pana acum de 10 milioane de dolari pe an si inca n-a facut profit, punctul tare al Ecolean, sesizat de Rausing, e inteligenta angajatilor, asa cum fusese pe vremuri cazul la Tetra Pak: firma are intentia sa cucereasca piata cu un ambalaj alimentar biodegradabil si mult mai ieftin, bazat pe un amestec de plastic si carbonati naturali, in primul rand creta. Aproape nici n-are importanta daca Rausing s-a orientat bine sau nu cu mica lui investitie: oricum n-are nimic de pierdut. Iar daca Ecolean va deveni vreodata un gigant mondial al ambalajelor, sigur va sti atunci Hans sa treaca firma pe numele unei companii cu sediul prin Bermude.
crenguta.nicolae@zf.ro

Subiecte #cauta#contribuabil#fara#fiscalitate#obligatii#oldid22273#onest"