– Am citit tot ce ai scris – până acum, în această carte, dar și în alte cărți – despre perioada studenției tale și am observat că, în mod curios, uiți să vorbești despre… viața ta sentimentală de atunci.
– Vreau să nu idealizez, azi, vârsta aceea, care prin definiție este a idealizării. Încerc să mă privesc pe mine, cel de atunci, cu luciditate. Aveam o ardoare romantică în reprezentarea iubirii, dar mi-e teamă că sugestia venea din literatură (parafrazându-l pe Camil Petrescu, cu a sa ecuație „câtă conștiință atâta dramă”, aș spune „câtă conștiință, atâta dragoste”). Voiam să iubesc, eram pregătit să iubesc, știam să iubesc. Îmi făcusem educația sentimentală citind-i pe marii scriitori și aveam standarde foarte înalte, nu în alegerea femeii, ci în mobilizarea mea afectivă. Optasem definitiv pentru o intensitate maximă a trăirii, pentru o adorare mistică a iubitei.
Adeseori scoteam din buzunarul de la piept fotografia iubitei mele din liceu, M., și o priveam visător. Îi scriam versuri și i le trimiteam.
Sau mă gândeam la o iubită imaginară, pe care o descriam înfiorat de emoție, ca și cum ar fi existat cu adevărat.
În cele din urmă ca să mă contopesc complet cu ea, am devenit eu însumi femeia visată. Versurile semnate „Ioana Matei” pe care i le trimiteam lui Geo Dumitrescu la Contemporanul erau scrise în momente în care îmi închipuiam că sunt… ea. „Pe trupu-mi gol palpită mii de fluturi,/ O rochie de aripi și săruturi/ De care nu poți, prinsă, să te scuturi.”
Dar.
Dincolo de această reprezentare romantică a iubirii, în care credeam cu toată ființa mea, trăiam zi și noapte, chinuitor, aproape fără întrerupere, o umilitoare foame sexuală. Eram idolul fetelor din facultate (cel puțin asta mi se povestește acum), dar ele, chiar în timp ce mă idolatrizau, se culcau cu alții.
Parcă le văd și acum cum coborau seara, una după alta, din căminul lor cu patru etaje. Îmbrăcate frumos, fardate și parfumate, cu ochii strălucitori de promisiunile nopții, își mișcau șoldurile într-un mod înnebunitor, făcându-mă să-mi imaginez acea mașină de forfecat pe care o aveau între picioare. Toată cultura mi se evapora din minte sub presiunea dorinței incandescente de-a le atinge. Dar cum ajungea în holul de jos fata sorbită de mine din ochi, se și desprindea de undeva, din întuneric, un bărbat matur, față de care eu păream un biet băiat, și o prindea de braț cu aerul cel mai firesc din lume, ca și cum și-ar fi luat umbrela înainte de a ieși la plimbare. Niciuna, absolut niciuna nu-mi rămânea mie.
Foamea sexuală mă chinuia atât de mult (împiedicându-mă să citesc și să scriu), încât la un moment dat m-am gândit să urmez exemplul tinerilor dintr-o trupă de teatru poloneză. Întrucât pierdeau mult timp cu îndrăgostirile dintre ei și cu conflictele generate de gelozie, nereușind să se dedice integral teatrului, care era pentru ei o adevărată religie, acești tineri au hotârât să se castreze toți. Și s-au și castrat. Am și început să mă interesez în stânga, în dreapta, care chirurg ar fi dispus să mă castreze. În mod sigur mi-aș fi pus planul în aplicare, dacă, printr-o întâmplare n-aș fi citit la un moment dat o nouă știre despre excentricii actori polonezi. După ce s-au castrat, ei și-au pierdut repede entuziasmul față de teatru, s-au blazat, au devenit mediocri ca artiști. Având această informație, m-am speriat, retroactiv, de ceea ce fusesem pe punctul să fac. Nu-mi aduc bine aminte, dar am impresia că m-am și uitat în oglindă, la baie, ca să mă asigur – și să mă bucur – că sunt întreg.
– Și totuși, trebuie să fi trăit ceva incitant…
– Ca să înțelegi mai bine starea mea de spirit de atunci, am să-ți povestesc un episod eroi-comic ale vieții amoroase de care am avut parte în studenție.
Îmi doream foarte mult un exemplar din Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, dar nu reușeam să strâng cei 1500–2000 de lei cu cât se vindea cartea la negru (părinții îmi dădeau 200 de lei pe lună ca bani de buzunar, iar din bursă, după achitarea chiriei la cămin și a abonamentului la cantină, îmi rămâneau 60 de lei). Așa se explică de ce am acceptat să fac lucrarea de licență a unei tinere și frumoase profesoare de limba rusă, care urma Româna la fără frecvență (probabil pentru că vremea limbii ruse trecuse). Subiectul lucrării era Opera lui Ion Heliade Rădulescu, iar suma convenită – 1500 de lei.
Am lucrat timp de două săptămâni, mai mult noaptea, și la termenul stabilit m-am prezentat, cu un studiu de peste o sută de pagini, acasă la … clienta mea. Ea mă aștepta într-un capot de mătase, care se desfăcea mereu în partea de sus, sub presiunea a doi sâni generoși. Făcuse baie de puțină vreme, era roșie în obraji și avea părul ridicat cu ajutorul unei panglici strâns legate, astfel încât îi vedeam gâtul lung și voluptuos. M-a invitat să stau într-un fotoliu, mi-a adus un lichior dens (părea un amestec de ciocolată și ou) și m-a îndemnat să nu mai stau încordat.
«O să-ți fac un masaj», mi-a spus ea și, atacându-mă cu dezinvoltură din spate, a început să-mi frământe mușchii din partea superioară a trunchiului, până la ceafă.
Îi simțeam respirația precipitată, de femeie excitată, gata să mi se dea, mi se transmitea prin apăsări insinuante freamătul înnebunitor al sânilor ei. Dorința de-a o avea devenise, în întregul meu trup, atât de intensă, încât mă durea. Dar exact în clipa când hotărâsem să mă ridic și să o iau în brațe m-am gândit cu groază că, dacă facem dragoste, ea ar putea să considere că nu mai trebuie să-mi dea cei 1500 de lei. Nu cumva calculase totul? Nu cumva încerca să mă atragă într-o capcană? Cu un efort de voință ieșit din comun m-am desprins din brațele ei și i-am spus, ridicol-solemn, că am de rezolvat probleme importante, astfel încât va trebui neapărat să plec în câteva minute. I-am mulțumit pentru lichior și i-am cerut banii. Dezamăgită, ea mi i-a adus repede, neînțelegând cu ce greșise (avea să-mi explice, peste douăzeci de ani, când am întâlnit-o întâmplător, că nici nu-i trecuse prin cap să se sustragă obligației de a-mi plăti lucrarea și că, în legătură cu dezertarea mea, făcuse presupunerea că sunt îndrăgostit fanatic, ca un adolescent, de o fată pe care nu voiam pentru nimic în lume să o înșel). Cu plicul în care se aflau 15 bancnote albastre, cu chipul lui Nicolae Bălcescu pe ele, am părăsit, amețit, locuința focoasei profesoare de limba rusă. Am stat un timp în holul blocului, ca să-mi trag sufletul.
Istoria… lui G. Călinescu am cumpărat-o cu exact 1500 de lei de la doi bătrâni respectabili, soț și soție, dintr-un bloc dinainte de război de pe bulevardul Magheru. Inițial, ei făcuseră cadou cartea unei nepoate, de ziua ei, dar nepoata, capricioasă, dezinteresată de literatură, izbucnise în plâns, și le spusese cât de mult și-ar fi dorit, în locul unei asemenea vechituri, o pereche de schiuri de import. Bătrânii și-au retras darul și l-au scos la vânzare, iar cu banii obținuți i-au cumpărat – am fost chiar eu cu ei la magazinul de articole sportive – mult visatele schiuri.
Ce noroc să fii G. Călinescu! Ce n-aș da ca și după moartea mea un tânăr dornic să cumpere Istoria… scrisă de mine să renunțe, în favoarea ei, la trupul îmbrăcat în mătăsuri alunecătoare al unei femei lascive!
P.S. Profesoara a luat, cu lucrarea mea, 10 la examenul de licență și, drept răsplată, mi-a trimis un tort la cămin, pe care l-am împărțit cu colegii de cameră.
P.P.S. În cursul unei polemici din 1996 cu un critic literar neînsemnat, dar agresiv, acesta mi-a dat următoarea replică usturătoare: m-am săturat de critici ca dv. care îi știu pe de rost pe toți scriitorașii de azi și n-au auzit de Ion Heliade Rădulescu! Eu am râs, n-am zis nimica!
Fragment din cartea cu același titlu, care va apărea la Editura All și va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 14 la Târgul de Carte „Bookfest”. Coperta de Bogdan Petry