Daniel Cristea-Enache: Pentru a scăpa din „capcana” fierului de călcat aplicat și plimbat pe rufe, ați urcat pe munte și ați mers la teatru…
O să revenim asupra pasiunii dvs. pentru scenă. Dar mă întreb, acum, de unde vine pudoarea Scriitorincului, într-un context al spălării de… rufe și al poalelor date peste cap. Acest cult al pudorii, o știm de la Preda, e o marcă a vechii lumi țărănești.
Nu vă place să vorbiți și să scrieți „pe șleau”. Nu vă plac nici cărțile scrise așa. De ce? De când?
Dan C. Mihăilescu: Hait, aici e cu adevărat un skepsis. Nu neapărat o dilemă adâncă, dar o realitate subtilă, cu multe falduri, greu de ordonat și explicat.
Eu tocmai alunecasem ușor pe gânduri în ce privește relația mea cu cele patru stihii. Adică frica de foc și apă și fascinația pentru aer și pământ… Hm.
Pudoarea. Da. Fapt absolut cert. Ia să vedem.
Una dintre cele câteva figuri memorabile și exemplare din viața mea a fost bunica Taniei din Stroiești-Vâlcea (alături de bunicul, firește, făptură la fel de atașantă ca bunicul meu pe linie maternă). Ei bine, mi-au rămas de la ea, între multe altele, trei vorbe uriașe. Întâi a fost urarea ei la nunta noastră, în seara de 9 mai 1976. Dacă urările șirului de nuntași gravitau inevitabil în jurul formulei „casă de piatră”, cu mai multe sau mai puține zorzoane firoscoase și inflamări retorice, Mama Mare ne-a petrecut mâinile, ne-a privit în ochi, a tăcut lung și a trântit verdictul: „muică, să vă-ngăduiți”. Niciodată nu mi-a fost dat să aud (și, slavă Domnului, am fost la ceva nunți în viața mea) vorbă mai cuprinzătoare, mai precisă, mai desăvârșită despre ceea ce face forța misterioasă a cuplului marital. Pe laconismul acestei formule poți scrie zeci de pagini despre esențele vieții conjugale, dar ceva mai strict exact și definitiv nu cred că se poate afla.
A doua scenă e de o poeticitate diafană absolută, chit că ne aflăm într-o casă de țară, între doi soți septuagenari. Bunicul era de câteva săptămâni imobilizat la pat, după o operație grea, iar în grădină înfloriseră cireșii. Fără nici un cuvânt, după ce va fi hrănit rațele și va fi pus de mămăligă, Mama Mare a rupt o crenguță de cireș înflorită și i-a dus-o la pat „omului ei”. Nici măcar nu și-a însoțit gestul de fireasca explicație pe care oricine s-ar fi simțit dator s-o dea, fie și numai pentru mascarea emoției, ceva de genul „uite, mă, omule, să vezi și tu că afară au înflorit pomii”. Nimic. A venit de afară și i-a pus pe cearceaf crenguța. Eu zic că asta face cât o antologie de haikuuri și, deci, mă sfiesc să „spun” ceva mai mult de un oftat.
În fine, aici voiam să ajung. Vorbind noi odată despre nerușinarea vremurilor noastre și de cât de nestingherit defilează nudismul la tot pasul, Mama Mare ne șochează cu următoarea vorbă. „Păi, pe mine Gheorghe al meu nu m-a văzut niciodată spălându-mă pe cap, nici măcar despletită!” Știm bine că, odată măritată, fata își strângea cosițele în coc, dar că până și privirile soțului aveau interdicții postnupțiale în zone altminteri de un firesc perfect, așa ceva e mai greu de conceput de mintea filoxerată a postmodernității.
Unde mai pui că, ulterior, aveam să aud ceva și-mai-și, de la câțiva prieteni hărăziți de soartă cu bunici având aceeași superbă textură sufletească și morală: cum că „numărul copiilor nu are nimic de a face cu faptul că noi doi, goi, pe lumină, nu ne-am privit niciodată”. Ce mai, e clar că vechea rânduială țărănească e tot mai departe de mentalitatea noastră. Vezi bine că nu este nici un fir de absurd în enunțurile cu pricina și numai un dobitoc îndrăcit poate rânji sarcastic auzindu-le.
Faptul că am vibrat intens, instantaneu, la vorbele astea presupun că-i îndeajuns de elocvent pentru pudoarea de care spui și de care am fost acuzat nu o dată. Poate unde voi fi trecut prin oceane de înjurături în copilărie, prin monstruoase păruieli conjugale și prin rame sociale pline de grobianism, mizerii adulterine, copii din flori, divorțuri motivate de anomalii sexuale ș.a. – poate de acolo să mi se agravat cultul purității, al bunului simț, al respectului absolut față de familie, de virtuțile maritale.
Să fiu bine înțeles: dacă nu am frecventat niciodată nudismul, ori dacă n-am experimentat cutare poziții din Kama Sutra, asta nu înseamnă nicidecum că am reveria copiilor aduși de barză pe coșul sobei. Doar că susțin că lucrurile de sub plapumă se fac și se tac. Se trăiesc, nu se povestesc. Și că din cât ele se fac mai ludic-pătimaș, dintr-atât ar trebui să fie mai bine pecetluite. Unde începe exhibiționismul, încep și opreliștile. E ca și în cazul homosexualismului: poți practica orice devianță patologică în patul tău, la rigoare te poți acupla și cu gaura cheii, totul cu condiția să nu provoci morala publică prin parade stradale, prin prozelitism agresiv în lumea adolescentină și prin procese de intenție la adresa majoritarilor și a ripostelor religioase.
Acum. Odată reveniți la lumea lecturii, să vezi drăcărie. Cea mai tenace contradicție dintre mine și Stelian Țurlea, omul (și, pot pentru ca să spun: prietenul) care-mi păstorește de 13 ani emisiunea de la Pro TV, vizează tocmai literatura acestui „pe șleau” de care spui. O dilemă cât lumea bibliotecii: ce te faci – tu, comentator pudic, pentru care eticul primează – cu acel rău convingător estetic? Cu maladivul fermecător, cu ororile captivante, cu violurile seducătoare ș.a.m.d.? Stelian, de pildă, este încă din studenție mare degustător de Henry Miller, un ins care pe mine mă dezgustă și pentru care femeia nu-i decât o sumă de orificii penetrabile. Ne-am hărțuit reciproc de nenumărate ori pe chestia asta și am senzația că adevărul e, ca întotdeauna, la mijloc. Adică și eu greșesc văzând numai vulve, faluși, acuplări într-un peisaj epic ceva mai cuprinzător, totuși, după cum și el riscă să cauționeze excesiv misoginia priapismului narativ în numele talentului psiho-arhitectural care montează uneori diamante în inele scatofile. Or, am avut zeci de cazuri de romane și chiar versuri (precum corozivele lui Emil Brumaru) doldora de sodomie, necrofilie, pedofilie, decapitări, icoane mânjite cu sânge menstrual, trupuri violate și tranșate, mă rog, o sumă-ntreagă de atari delicatețuri, totul descris excelent. L’esthétique du Mal, nu-i așa ? Ba încă m-am sfădit cu Stelian o dimineață întreagă pe seama unui violator dintr-un roman, a cărui replică finală către biata victimă era: „recunoaște că ți-a plăcut!”, ceea ce, de altfel, rezumă perfect întregul cuprins al discuției.
Repet: ce te faci, tu, care favorizezi eticul în fața esteticului, atunci când ești nevoit să recunoști că, artisticește, pagina cu orori sună convingător? Eu încă mă iluzionez că dau dovadă de obiectivitate. Admit, ca să dau un singur exemplu, apropo de Brumaru, excelența poemelor sale deocheate, trec relativ confortabil (mai jenat, mai încântat) de una, de alta, dar până la scatofagie. Acolo mă blochez, na! E limita mea. Numai că, stai, să vezi drăcie. Din cât am vituperat mai vârtos pe ecran, ca și în scris, împotriva pornografiei, din cât am incriminat abuzul de genitalii inclusiv în texte de clar talent literar, dintr-atâta m-am văzut acuzat – eu! – de excese sexualizante. Mai multe doamne m-au acostat oleacă agresiv, pe la târgurile de carte, să le explic de ce fac atâta zgomot de (și citez așa abundent) ororile cu pricina. Nu cumva îmi exhib astfel fantasmele călugărești care-mi populează coșmarește nopțile și subconștientul? Chiar și unii amici susțin același lucru: rictusul de greață și probozirile moralizante ar fi în cazul meu un reflex al sindromului „vulpea la struguri”.
Na, belea. Ce naiba să mai spun? Mă gândesc, totuși, la predicatorii care nu ostenesc o viață întreagă să condamne din amvon păcatele: oare să nu facă asta decât ca perversă proiecție a propriilor năluci vinovate, care le hărțuiesc necontenit mintea și trupul?!?
Pe de altă parte, nu cred că e drept să pui în balanță ca măsuri egale două realități aflate vizibil, flagrant în raport de inegalitate. Din vreo 250 de cărți prezentate anual, dacă sunt zece „podoabe” prea deschise la nasturi, slobode la gură și cu mintea-n chiloți. Iar ele sunt taxate preventiv, nu impuse educativ. Mă rog.
De ce și de când această pudoare? mă întrebi. Probabil, în primul rând, din familie, din educație. Dar sigur de pe la 18-19 ani, când micuța mea abureală demoniacă, recitatoare de Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont, s-a spulberat la suflarea ortodoxiei lui Ioan Alexandru. Iar când iți recalibrezi esențial ființa, cale de câțiva ani în care te hrănești sufletește citind Filocalia și Patericul, Dosoftei, Antim și Neagoe Basarab, presocraticii, Pascal și Eminescu, optând definitiv pentru Bach, Rembrandt, Giotto, stilul brâncovenesc și goticul manuelin, apoi e cam greu să-i faci loc și marchizului De Sade între toate acestea.
Am mai spus-o: nu cred că prezența câtorva conservatori ca mine, paseiști, eticiști reacționari, neointerbelici, pășuniști sau neosămănătoriști – cum ne tot etichetează inamicii – va îngreuna prea mult mersul vremurilor. Să fim măcar lăsați să murim în liniște. „Secularizare amiabilă”, nu? Dreptul pentru o extincție liniștită cred că ni l-am câștigat prin muncă onestă. E precum cotizarea de-o viață pentru o pensie iluzorie.
Fragment din volumul Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas. Lansarea volumului va avea loc la Târgul de carte Bookfest, sâmbătă 1 iunie, ora 15.
FOTO:
1. Dan C. Mihăilescu împreună cu Daniel Cristea-Enache (fotografie de Cristina Țurlea)
2. Coperta volumului, Editura Humanitas