Peter Greenaway – un artist total: pictor, cineast, scriitor, instalationist – intentiona sa tina la Festivalul de film de la Venetia o conferinta cu tema “Cinematograful a murit”… Evident, “modesta propunere” n-a fost acceptata de directorul Mostrei; exista – totusi – vreo morala in acest “acte manqué”?
Greenaway se gandea la cultura clasica – adica edificiul pe care stam noi (de multe ori, fara sa ne dam seama). In Cinema, “cultura clasica” inseamna filmele canonice: perioada muta in primul rand, apoi Citizen Kane, neorealismul, Ozu, Bergman, Fellini, Antonioni, Kurosawa, “nouvelle vague” – toate, pana la Pulp Fiction sa zicem (1994). Sunt destul de multe – filmele care apar in toate topurile intocmite de critici si cineasti -, iar problema este ca, pe masura ce ultimele noutati apar pe Internet sau DVD, raftul acesta cu vechituri se muta tot mai in spate… Recent, pe cinemagia, un user intreba “cine este John McTiernan”. McTiernan – adica omul care a facut Die Hard-urile!! In aceste conditii, a da peste un neo-cinefil care sa fi vazut Ordet al lui Dreyer sau Sayat Nova al lui Paradjanov tine de miracol pur.
David Robinson – un distins istoric de film, care a scris o biografie fundamentala despre Chaplin (a stat, de altfel, la baza filmului lui Attenborough) – a fost invitatul de onoare al Festivalului filmului britanic acum doi ani, cand Andrei Gorzo l-a intrebat: “Credeti ca exista oameni care sa creada ca Cinematograful s-a nascut acum 30 de ani?” “Aceia sunt eruditii – a raspuns Robinson; cinemaniacul obisnuit crede ca Cinematograful s-a nascut acum opt ani…” Truffaut spunea: “Vom ajunge sa fim judecati de oameni care n-au vazut un viata lor un film de Murnau…”; astazi, exista oameni care iubesc Cinematograful – doar ca n-au vazut in viata lor un film de Truffaut.
Un dramaturg clasic (de la Euripide la Ionesco, trecand prin Shakespeare si Cehov) este montat periodic pe scenele din toata lumea. Fiecare dintre ei este jucat chiar in clipa asta undeva in downtown Manhattan, pe rue de la Huchette sau in West End. Intrebarea este melancolica, dar inevitabila: cati cinefili vad in clipa asta un Dreyer, un Mizoguchi, un Renoir sau un Satyajit Ray?… Si nu ma refer aici la specialistii din universitati! Nu, ma gandesc la cinefilul “obisnuit”, care obisnuia – adica – sa stea la coada la Cinemateca sub Ceausescu; probabil ca el a fost inlocuit de cinemaniac, care nu mai sta la coada pentru ca-si descarca ultimele titluri de pe Internet – sau, in cel mai rau caz, este pe o lista de asteptare la DVD-uri; si probabil – mai mult ca sigur! – nu vorbim despre acelasi personaj… Chit ca, de multe ori, “cultura generala” a fost incropita din acelasi zigzag palpitant al ocaziilor (nimeni n-a vazut filmele care compun canonul in ordinea lor cronologica), chit ca multe dintre peliculele vazute la Cinemateca n-au fost decat surogate (Moarte la Venetia, Fahrenheit 451 sau Chinatown in copii alb-negru, Satyricon dublat in germana, 7 ani de casnicie fara scena emblematica a curentului de la metrou!…) – cinefilii se pot baza, la o adica, pe o memorie comuna. A existat, si in cazul lor, o frenezie initiala care i-a condus la filme de toata mana si la capodopere: a fost o frenezie culturala. Frenezia cinemaniacului este diferita – ea tine de cool.