Cele mai frumoase zile de toamnă la New York sunt în septembrie. Dar și cele mai înfricoșătoare și neașteptate lucruri tot în septembrie s-au întâmplat. Ca cea în care copacii au început să zboare.

Cu o seară înainte stăteam pe veranda din fața casei, beam vin și ne contraziceam pe suflet și spirit. Animalele au suflet dar nu au spirit, spunea Adrian, altfel ar sta și ele aici cu noi în fotolii, ar bea vin roșu ori și-ar citi emailurile. Discuțiile astea duc totdeauna într-un punct mort. Eu plusez, chiar și obiectele au suflet. Dacă le ignori sau le părăsești încep să se degradeze, scaunele pe care nu mai stă nimeni scârțâie, covoarele se deșiră, mașinăriile nefolosite ruginesc, casele se prăbușesc dacă sunt abandonate. Simt, suferă și ele. Și dacă nu mai sunt utile ori admirate obiectele mor, ceea ce înseamnă că noi le investim cu energia noastră, că ele rămân vii atâta timp cât au viață în jur. Tocmai de-asta facem muzee, ca să salvăm obiectele de preț și să le prelungim viața. Le întreținem importanța, sunt admirate, evaluate, în fond au și obiectele vanitatea lor. Din bradul uriaș vechi de peste 100 de ani venea un zgomot metalic de la ultimele lăcuste de vară care își frecau obosite aripile. Aeroportul La Guardia e aproape și avioanele zburau jos, parcă ieșind din crengile lui bătrâne care se întindeau până aproape de verandă. Pe fereastra de la etaj se văd practic doar crengi stufoase, la vârf cu conuri din care picură toamna rășină. La parter un cartier rezidențial din Queens, la etaj, Sinaia. Grădinarul se plânge însă. Da, o mândrețe de brad, dar îi dă mult de furcă. Toamna curtea e invadată de conuri, primăvara de muguri și ace subțiri. Adrian voia să-i taie două crengi întinse până deasupra driveway-ului unde își parchează mașina iar rășina picură pe parbriz și capotă boabe lipicioase care nu pot fi îndepărtate cu nimic. A cedat până la urmă patetismului meu. L-am declarat cel mai frumos brad de pe stradă și nu voi lăsa pe nimeni să se atingă de el. Să nu mai vorbim de faptul că și copacii au suflet. Și mai există și un spirit al copacilor pe care nu e bine să-l stârnești. Ne-am născut înt-o lume plină de superstiții și am cărat-o după noi aici. Plus presentimentele care nu sunt de ignorat când ai crescut într-o cultură fatalistă ca a noastră. Lasă că nici vecinul meu armean nu e mai prejos. Într-o zi ne-a arătat copacii aliniați de-o parte și de-a alta a străzii, plantați de primăria orașului în același an, de acealeași dimensiuni, toți la fel, cum sunt toate lucrurile în America, și ne-a întrebat dacă am observat ceva neobișnuit. După douăzeci de ani copacii au crescut egali așa cum fuseseră programați să crească, doar cel din fața casei noastre a refuzat să se supună standardizării și a rămas pitic. Vecinul l-a numit poetic copacul emigrației. Și tocmai el va fi cel mai rezistent, a prezis. Noi eram doar bucuroși că puteam vedea cerul peste crengile lui oprite din creștere iar uneori câte o stea căzătoare. Și ne punea imediat o dorință, așa cum făceam în copilărie. Când prindeam câte una, pentru mai multă siguranță eu îmi puneam chiar două-trei dorințe pentru că stelele cădeau mai rar în America sau cerul era mai departe. Am băut vin până târziu și am făcut pace despre suflete și copaci. Trecuseră valurile de căldură și umezeală, începea vara indiană, luna era plină, aerul mirosea a măr proaspăt, se auzeau în surdină mașinile rulând pe Long Island Expresway și țiuitul greierilor. Eram la o aruncătură de băț de oraș și totuși nu complet rupți de natură, două veverițe se fugăreau pe tulpina bradului, câte un racun dărâma tombernul de gunoi. Era bine și liniște. O liniște suspectă, cum ar fi zis vecinul nostru specializat în predicții catastrofice mărunte dar cu ecouri mari. Cum ar fi că guvernul ne supraveghează prin google map. Sau dispariția monezilor de 25 de cenți. Sau dispariția omenirii prin complotul bancar. Doar disparițiile imediate nu avea să le prevadă. În ziua următoare era senin și lumină de miere, nu se mișca nicio frunză, o zi perfectă. Cum fusese și dimineața din 11 septembrie, nouă ani mai târziu, …i-am auzit gândul lui Adrian și am bătut discret în lemn în timp ce ieșeam pe ușă. Urmăm și noi sloganul “business as usual” ca toți ceilalți. Oricât am fugit de slogane în țara de unde venim, aici tot peste ele am dat. Un alt fel de limbă de lemn, alt fel de triumfalism, iar noi într-un alt tip de frondă. Mormăim acum neputincioși împotriva globalizării, lăcomiei corporațiilor, standardizării, alienării tinerei generații de roboți triști și singuri cu mințile și degetele tocite de atâta apăsat pe butoane, cu religia lor camuflată în facebook și text message. Și cum ne-am adaptat bine de la început, ne-au prins curând și pe noi spaimele băștinașilor, de bătrânețe și de viitor, legate nu de vreun gând metafizic, ci inevitabil de soarta economiei, de pensie sau de împumuturile pe viață grație cărora putem bea seara vin roșu pe veranda casei și vorbi despre spiritul copacilor. Iar dacă nu ne descurcăm, dacă vom simți că nu mai putem continua așa, suntem sfătuiți de veteranii locului să înghițim ziua un prozac și seara un somnifer. O întreagă industrie de calmante și antidepresive veghează la fericirea națiunii. “Bussiness, as usual”, trebuie să meargă mai departe. La ora cinci Adrian a ajuns acasă. L-am văzut pe fereastră cum a vrut să-și pună mașina în driveway, apoi s-a răzgândit și a parcat-o în stradă, deși încă nu începuse rășina să curgă din vârful crengilor de brad. Nu-mi explic, fără nici un motiv, așa mi-a venit, s-o las de data asta în stradă, mi-a explicat simplu. Presentimentele sunt domeniul meu, așa că n-am dat importanță. Deși după ani de conviețuire partenerii se spune că fac schimb de obiceiuri, împrumută pasiuni sau vicii. Ori se lasă de ele. Unii se apucă de scris, alții renunță la fumat. Încep să semene între ei într-atât, încât și un câine i-ar putea încurca. Iar dacă e vorba de câinele lor, va începe și acesta să semene cu ei. Ori ei cu câinele. Cum se întâmplă în familia unor prieteni care, după ce au intrat amândoi în depresie, s-au trezit cu câinele tot mai melancolic și lătrând lugrubru. Se uita când la unul, când la altul, își da capul pe spate și urla sfâșietor. A fost diagnosticat de veterinar cu anxietate și pus și el pe xanax odată cu stăpânii lui. Lumina a început să pâlpâie. Ferestrele s-au întunecat dintr-o dată, cerul a coborât pleznind de electricitate și imaginea de pe televizor a dispărut. Un nor gros, material, ca burta unui balaur, se lăsa cu repeziciune la pământ vuind amenințător. Nu ne-am dat seama ce se întâmpla, dar eu am fugit instinctiv să închid aragazul, așa cum în acea fracțiune de secundă mi-am amintit că a făcut mama la cutremurul din 77, iar Adrian a alergat la ușă. Când a deschis-o, am avut senzația că va fi supt afară de gura unui balaur din care ieșeau flăcări și fum. Noaptea s-a întețit și prin dreptul ferestrei am văzut zburând un trup uriaș, casa s-a zguduit și l-am auzit pe Adrian abia șoptind, amuțit de surpriză și groază: Ne-au dărâmat bradul. Am început să repet automat: Ne-au dărâmat bradul, ne-au dărâmat bradul, fără să înțeleg ce spuneam. Am alergat pe scări la fereastra de la etaj. Cine? Cei din cer? Ne-au dărâmat bradul! Balaurii? Când am ajuns sus, afară era din nou senin. Camera se luminase. Liniștea de după furtună se așeza pe pământul umed mirosind a tămâie. Am privit cu coada ochiului spre fereastră. Sinaia dispăruse. În locul bradului, un ciot. Mi s-a umplut pieptul și capul mi s-a golit. Abia acum se instala cu adevărat spaima, cu amestecul ei de furie și neputință. Imaginea a revenit pe televizor și o crainică impeturbabilă ne-a anunțat că pentru prima oară New Yorkul fusese lovit de două tornade, în Brooklyn și Queens. Totul a ținut 40 de secunde. Cam cât ar putea ține un sfârșit bine pus la punct. De data asta, doar atât, o mică mostră de cum ar putea fi. Sfârșitul venise și trecuse. În momente ca astea timpul nu mai are nicio putere, nicio curgere, încremenește fără trecut și viitor, într-un prezent continuu. Un cerceaș nesfârșit pe care, pentru a nu ne pierde în el, a trebuit să-l delimităm, să-l împărțim cumva, în secunde de neatenție, zile norocoase, generații de sacrificiu, ani buni sau ceasuri rele. Tragem de el cât putem, îl răsucim invers, de la coadă la cap, sperând să ne întindem limitele și să câștigăm “ceva timp”. Doar că timpul nu are nici cap nici coadă, își vede de drum mai departe, se înfășoară la infinit egal cu el însuși. Măsura timpului e doar o convenție de receptare prin care nici nu pierdem eternitatea și nici nu câștigăm vreo secundă. Ca atunci când zbori în Europa și “pierzi”șapte ore sau, întorcându-te la New York, le “câștigi”. În realitate doar transpirăm, obosim, îmbătrânim, pedalând pe loc în prezentul continuu ca pe o bicicletă medicală. Am ieșit în stradă. Și pentru prima oară după mulți ani ne-am cunoscut toți vecinii, altfel atât de liniștiți și de discreți, încât par misterioși. Chiar invizibili. Solidaritatea în catastrofă – sau fascinația dezastrului – îi adunase în fața casei noastre. Priveau tăcuți în driveway, unde ar fi trebui să fie mașina lui Adrian, poate chiar Adrian la volan, fără să mai aibă timp să intre în casă înainte de începerea furtunii, și unde acum se aflau mormane de crengi despicate, bucăți din trunchiului bradului zburător, buturugi, șipci de pe acoperiș, scaune dezmembrate de pe terasă. Copacii de pe marginea străzii zburaseră și ei din rădăcină cu bucăți de ciment și trotuar. Din grădina din spate trei stejari fuseseră despicați. Peisajul era dezolant. Ca după război, a spus vecina de vis a vis, o israeliancă energică și cu un dezvoltat simț comunitar, membră în tot felul de comitete administrative ale cartierului. Odată îmi spusese că strada noastră s-ar putea numi strada ONU. Ea îi cunoaște pe toți și știe tot despre fiecare. Cele două indonezience din casa alăturată mi s-au aruncat în brațe, lucru rar la asiatici, care evită orice atingere cu străinii. Nu vorbeau engleză dar aveau ochii umezi de emoție. Japoneza care ține un magazin de mătăsuri pe Broadway ne-a întrebat dacă suntem OK în timp ce soțul ei fotografia copacii parcă schilodiți de suflul unei bombe. Chinezoaica din dreapta a apărut cu umbrela deschisă și mâna la gură, cehoaica de peste drum cu cățelul în brațe, care încă mai tremura. Din casa evreilor religioși au ieșit doar bărbații, în maieu și cu chipa pe cap. Era ajunul de Iom Kippur și se pregăteau să-și plângă morții. Rușii de alături și-au aprins țigările și făceau turul casei inspectând daunele de pe acoperiș. Soțul ne-a încurajat, nu era mare lucru stricat, în schimb soția ne-a amintit printre dinți că se apropie 2012… Semn rău, a confimat și nevasta profesorului cubanez de la colțul străzii, o nemțoaică solidă care se și apucase de curățenie, vorbind pentru ea: Îi trebuie unui copac zeci de ani să crească atât de mare, și doar câteva secunde să dispară. Și cu oamenii e la fel. Parcă o auzeam pe bunica din partea mamei. Vecinul armean a apărut zâmbind hâtru și ne-a spus arătând cu capul spre singurul copac rămas în picioare: Ce v-am spus eu?! Copacul emigrației a scăpat și de data asta. Din seara aceea cerul a coborât mai aproape. Sau noi îl priveam cu alți ochi. * A doua zi dimineața lumina cădea altfel. De pe străzile învecinate se auzea zgomotul drujbelor, huruitul buldozerelor ori lătratul câte unui câine care nu mai recunoștea locul. Nu ne rămăsese decât să strângem resturile după dezmățul naturii și am sunat o companie specializată care se chema Evergreen Trees (Copaci veșnic verzi), recomandată de vecina israeliancă. Patronul Carlos a trimis imediat doi latino-americani mici și harnici care au tăiat în felii trunchiul bradului și crengile groase, au eliberat driveway-ul, au încărcat, au măturat și au plecat. Extrem de eficienți și serioși, noroc cu emigranții ăștia, că americanii nu mai pun mâna pe nimic, a comentat vecinul armean care supraveghease operația din pură curiozitate. Din bradul înalt cât un bloc de patru etaje rămăsese doar o bucată de trunchi joasă ca o mică masă a tăcerii pe care m-am gândit că aș putea pune un ghiveci cu flori. Când m-am apropiat de el și l-am atins, încercând să-i număr cercurile așa cum știam că se face pentru a afla vârsta unui copac, mână mi s-a lipit de lemnul lui alb. Atunci am observat că sângera sau plângea cu stropi mari de rășină. O senzație ciudată, ca și cum aș fi atins o rană proaspătă. O pasăre a zvâcnit pe deasupra liniilor de înaltă tensiune. S-a rotit de câteva ori și a zburat spre acoperișul casei, debusolată de lipsa crengilor în care probabil obișnuia să se ascundă. Ori poate sufletul copacului ieșise afară? Să văd ce ar mai zice acum Adrian?! Trecuseră două săptămâni, rănile se mai închiseseră, deși tot se mai auzeam drujbele dimineața spintecând lemnul, un sunet de jale care ne sfredelea stomacul. Și cei care nu fuseseră afectați de tornadă își tăiau acum copacii înalți de frica unei alte furtuni care i-ar putea dărâma pe case. Serviciile celor de la Evergreen Trees fuseseră prompte doar că cei doi hispanici plecaseră fără să ne ceară să plătim. În America totul merge pe încredere și cuvântul are greutate, dar era vorba totuși de peste o mie de dolari pe care i-o datoram lui Carlos. L-am sunat din nou, s-a scuzat invocând zecile de comenzi pe care le-a avut în acele zile și a promis că va veni curând să-și ia banii. Ne-am rearanjat grădina după tornadă, folosind bucăți din trunchiul bradului pentru a-i prelungi existena și a salva cumva memoria, a lui sau a noastră. Aproape uitasem de Carlos. În acea dimineața tocmai se anunța pe CNN că Premiul Nobel pentru literatură fusese acordat lui Mario Vargas Llosa. În fine, un nume imbatabil, care nu a surprins pe nimeni, după mulți ani în care acest premiu a suscitat comentarii malițioase asupra criteriilor de decernare discutabile sau nedumeriri și nemulțumiri chiar în țările de unde venea cel premiat. Llosa îl merita, pare să fie opinia unanimă. A sunat soneria și la ușă a apărut Carlos, fluturând contractul. Cum se întâmplă adesea între emigranții din New York, în timp ce ne scria numele pe chitanță, m-a întrebat de unde suntem. Din România, vorbim o limbă de origine latină, ca și spaniola, m-am trezit să adaug. Apoi, politicoasă, i-am întors și eu întrebarea, încă trăgând cu ochiul la televizor unde se prezenta acum un scurt portret biografic al lui Llosa. Din Peru, mi-a răspuns Carlos. Am sărit bucuroasă în sus: Peru? Știa că Llosa luase Nobelul? Uite, chiar acum e pe CNN! Și unde în Peru s-a născut? Anul trecut fusesem la Macchu Picchu și Cuzco. Am urcat în Anzi, și am ajuns chiar până la Lacul Titikaka. Iar în Lima am fost la Biblioteca Llosa. Devenisem volubilă și bietul Carlos asediat de entuziasmul meu se bucura și el. Firește că știa de Llosa, îi părea însă rău că se mutase în Spania și că venea tot mai rar în țara natală, unde se pare că unii nu îl prea plac pentru atitudinea lui politică din trecut…Am sărit la subiectul bradului pentru a nu intra în detalii și aluneca în scenariul știut al premianților neagreați ba de unii ba de alții, de multe ori din motive care nu au de-a face cu talentul sau literatura. Totul a mers rapid și simplu. Carlos mi-a dat chitanța, eu i-am numărat banii. Înainte să ne despărțim, a mai aruncat o privire la mușcata pe care o pusesem pe restul de trunchi și mi-a spus zâmbind trist: E frumos că v-ați gândit să salvați ceva… Ne rămâne tot mai puțină natură în jur. Am tăcut încurajându-l să vorbească. Eu m-am născut într-un sat la porțile junglei Amazonului, înconjurat de vegetație abundentă și de animale. Știam să recunosc fiecare frunză, fiecare sunet, păsările și șopârlele colorate. Eram ca ele, doamnă. Mă întindeam pe pietrele munților din Macchu Picchu și cerul era atât de aproape încât aș fi putut arunca în el cu pietre. Știam să citesc și în cer, și în pietre, doamnă. Știam când avea să plouă, din ce direcție avea să înceapă vântul să bată, mi se părea că înțeleg limba animalelor și că eram efectiv parte din fiecare frunză, din fiecare șopârlă și din fiecare pasăre. Nobelul pălise. Povestea lui Carlos avea ceva suprarealist, părea un emisar venit să aducă un mesaj misterios căruia nu-i înțelegeam tâlcul. Îl priveam la rândul meu ciudat dar nu părea să-i pese. Și a continuat: Am venit în America la 18 ani și am absolvit colegiul specializându-mă în ingineria naturii. Credeam că așa o să continuu să rămân într-un fel legat de mediul în care am crescut. Apoi mi-am făcut businessul ăsta. Știați că pe vremuri New Yorkul era acoperit de păduri și mlaștini, că aici trăiau rațe sălbatice și cerbi? Totul începe cu un sfârșit. Ca tornada, asta. Dar pentru fiecare dintre noi sfârșitul înseamnă altceva. Pentru cei bogați sfârșitul vine când pierd banii. Ca Madoff, înțelegeți? El își trăiește acum sfârșitul. Pentru mine tornada a fost un semn că ce am avut de făcut aici a luat sfârșit și că trebuie să mă întorc în Amazoane. În aceste două săptămâni după tornadă am făcut bani mulți, mi-a spus, arătând spre teancul de bancnote de 100 pe care tocmai i le dădusem. Dar nu mai suport să tai copaci, să aud zgomotul fierăstrăului electric, bufnitura trunchiurilor secerate la pământ, să văd veverițele și păsările alergând înnebunite fără să-și mai găsească crengile, scorburile și cuiburile. Visam să îngrijesc copacii și am ajuns să nu mai fac față tăindu-i în bucăți. E ca și cum aș tăia de fiecare dată o parte din mine. Poate mi s-a părut, dar fața lui măslinie și blândă se umpluse de o sudoare albă ca lemnul copacului. Dacă l-aș fi atins, mâna mi s-ar fi lipit ca de boabele de rășină ieșite din rana trunchiului de brad. Cu banii pe care i-am strâns mă voi întoarce acasă. În Amazoane simt că pot încă amâna sfârșitul. Vă mulțumesc că ați avut răbdare și vă doresc o zi bună în continuare. Take care, aveți grijă, mi-am mai spus înainte să se urce în minivanul pe care era desenat un arbore secular sub numele firmei Copaci veșnic verzi.
Subiecte #America#Emigratia#New York